Bret Easton Ellis – American Psycho

American_Psycho_180În „American Psycho” de Bret Easton Ellis, una dintre cele mai controversate cărţi apărute în anii ’90, avem acces la viaţa de zi cu zi (şi noapte cu noapte) a unui tânăr de douăzeci şi şase – douăzeci şi şapte de ani, Patrick Bateman, care lucrează pe Wall Street. Aşadar, locul desfăşurării acţiunii este oraşul New York, zona Manhattan, iar epoca – anii ’80. Prin ochii lui Bateman, avem acces la lumea celor bogaţi, frumoşi şi educaţi, o lume care face notă discordantă cu realitatea străzilor pline de vagabonzi, cerşetori sau prostituate.

Atunci când nu ascultă muzică sau citeşte reviste în biroul său de pe Wall Street, Patrick Bateman ucide cu sânge rece oamenii pe care îşi doreşte să îi ucidă. Este destul de simplu: îşi alege victimele fără a face discriminări, le torturează, le omoară şi, eventual, le şi găteşte după aceea pentru a le mânca. În unele situaţii, îşi consumă victimele în stare crudă. Prezentată astfel, cartea sună terifiantă, greu de digerat, dezgustătoare chiar, şi nerecomandată celor slabi de inimă. Sunt lesne de înţeles controversele pe care le-a stârnit de-a lungul timpului, boicoturile la adresa ei şi ameninţările cu moartea primite de autor, dar şi de editori.

„American Psycho” poate fi privit însă şi drept o satiră comică. Datorită tonului obiectiv, excesiv descriptiv, actele de brutalitate îşi pierd din puterea pe care ar avea-o dacă ar fi prezentate într-o manieră încarcată de sentimente. Alegerea estetică a autorului de a recurge la descrierile plate, fără emoţie ale tuturor întâmplărilor şi personajelor cu care Bateman interacţionează (de la analiza minuţioasă a pieselor vestimentare şi a meniurilor culinare până la crimele sadice) transformă romanul în altceva decât este interpretat la prima vedere.

Detaşarea personajului-narator, seninătatea cu care prezintă în detaliu acte abominabile îl determină şi pe cititor să devină detaşat, să nu ia în serios ceea ce i se relatează. Cititorul nu se ataşează de personaje pentru că are acces limitat la ele (cunoaşte numele designer-ului ciorapilor pe care personajele îi poartă, dar nu ştie nimic despre trăsăturile interioare sau personalitatea personajelor). De altfel, credibilitatea naratorului este pusă la îndoială printr-o serie de contradicţii şi de episoade neplauzibile despre care vorbeşte. De exemplu, Bateman reuşeşte să ascundă fără efort cadavre dezmembrate şi eviscerate în apartamentul său de lux; menajera lui nu are nicio problemă în a curăţa creierul victimelor de pe pereţi; curăţătoria chimică la care îşi duce rufele nu are nimic de comentat în privinţa numărului mare de haine şi cearceafuri îmbibate de sânge pe care le aduce periodic la curăţat; până să care un cadavru în maşină, reuşeşte să întreţină pe drum o mică discuţie cu nişte cunoscuţi pe care îi întâlneşte întâmplător etc.

Bret Easton Ellis doreşte, de fapt, să atragă atenţia asupra indiferenţei faţă de violenţă pe care societatea a dobândit-o. Cu toate că Bateman dă indicii clare cunoscuţilor săi despre crimele pe care le comite, îşi recunoaşte chiar în mod direct actele de cruzime şi dorinţa de a ucide în timpul unor mese la restaurant, interlocutorii lui nu pot vedea mai departe de frizura sa, de costumul de designer pe care îl poartă sau de cartea de vizită care îl recomandă. Lumea creată de Bret Easton Ellis în “American Psycho” este una strict axată pe suprafaţă, pe exterior, pe aspectele superficiale. Rezultă astfel situaţii şi scene absurde, ridicole, care îţi dau impresia că personajelor le lipseşte organul care detectează sentimentele celorlalţi. Cu alte cuvinte, lumea în care trăieşte Patrick Bateman nu a auzit despre noţiunile de „atenţie” sau „empatie”.

Singurele momente în care personajul Patrick Bateman vorbeşte despre lucruri profunde şi este atins de emoţie sunt cele în care îşi descrie artiştii preferaţi în materie de muzică: Genesis, Whitney Houston, Huey Lewis and the News. Legăturile inter-umane par a fi înlocuite de legături cu mobila, aparatele electronice, hainele, albumele de muzică sau casetele cu filme. Atât de multe aspecte ale cărţii sunt duse la extrem încât devine evident că lucrurile pe care le povesteşte Bateman nu pot fi luate ad literam. Cartea „American Psycho” este o satiră pentru altceva şi probabil că nu vor fi epuizate niciodată interpretările acordate acesteia.

Autor: Bret Easton Ellis

Titlu: American Psycho

Editura: Polirom

Colecţia: TOP 10+

ISBN: 978-973-46-4830-6

Număr pagini: 584

An apariţie: 2014

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Număr articole publicate : 24