Rezervatia Unicornilor de Cristina Nemerovschi (avanpremiera)

 

 

Coperta_Rezervatia-unicornilor

(Fragmente)

Sunt două feluri în care poți simți lumea.

Poți să o simți ca pe un ambalaj frumos colorat, protector, gros, călduros, în care toți oamenii sunt făcuți în așa fel încât să penduleze în jurul tău și să-ți răspundă la diferitele tale nevoi; lumea ca un fundal pe care să te desfășori, să te exprimi, iar ceilalți, decorul, să se uite la tine cu gura căscată, cu un firav firicel de salivă scurgându-se din colțul ei, cu o mână pregătită să fie dusă la inimă și să exclame “uaaau!…”. Asta e lumea care răspunde, lumea docilă, pe care o poți modela ca pe un boț de plastilină. Lumea care de cele mai multe ori te plictisește și nu-ți oferă nimic interesant, nicio provocare, dar asta fiindcă nici nu cauți așa ceva în ea. Ai în tine cam tot ce ai nevoie. Dar e o lume bună, pentru că te poți urca pe cel mai înalt vârf al ei și poți privi dincolo, să vezi dacă mai există ceva.

Sau poți să o simți ca pe un monstru care stă la pândă. Care încearcă să-ți ghicească mișcările și plănuiește atent momentul în care tu-l vei ignora, vei fi fericit și prins în existența ta patetică și insignifiantă, iar el va face saltul final și te va înghiți. Are ghearele lungi, și bale de poftă îi curg încontinuu pe obrajii verzi, plini de bube cu puroi. Orice ai face, nu poți scăpa de el: vede tot, aude tot. Felul ăsta al doilea de a simți lumea te paralizează, pentru că îți distruge tot entuziasmul, toată îndrăzneala de a te afla printre oameni. Cu monstrul la doi pași în spatele tău, ți se pare o naivitate să mai trăiești. Când știi că oricum vei fi înghițit, nu prea mai îți vine să faci nimic.

Doar să bei și să aștepți.

 ***

Nasul cârn al lui R. se reflecta în geamul fast food-ului, pe care cădeau și fulgi de zăpadă, mulți. Cădeau, se topeau, sau rămâneau acolo. Deși fulgii și nasul se proiectau pe aceeași suprafață reflectorizantă, era ușor să îți dai seama că erau două lucruri foarte diferite între ele. Nasul ei era altceva. Venea dintr-un alt univers decât ăla din care veneau fulgii. Nasul ei era în universul de dincoace, universul nostru, universul cald și plin de greșeli. Dincolo, la fulgi, era o lume care cu ușurință ar fi putut trece drept perfectă. Fără nimic vulnerabil, pentru că fulgii și zăpada și copacii cu siluete însingurate peste care trecuse încă un Crăciun inutil nu aveau nimic din luptele și îndoielile unui om, din iubirile și urile lui, din îndârjirea cu care omul ținea cu dinții de biata lui ființă, să fie el, să nu se schimbe, să nu se lase dus departe de un val rău, străin și rece. Fulgii erau în universul rece și perfect. Îmi amintea puțin universul ăsta al lor de Fram, de zilele înghețate de care abia mă despărțisem. Geamul, pentru a mia oară în viața mea, separa două lumi. Acum, de data asta, păream să fiu de partea bună a lui. Partea cu ea.

“Cât pula mea poate să ningă!… Căca-m-aș pe ea de vreme împuțită, mai bine mergeam la munte”, a zis R. nemulțumită, terminând încă o bere.

De o oră stăteam în fast-food-ul din Cernavodă, așteptând, bând beri, făcându-ne curaj să ieșim iar la autostop. De fapt, așteptând să treacă din nou mașini, sau TIR-uri, sau camioane, ceva, orice, care să ne ducă în Vamă. Ninsoarea se pornise din ce în ce mai deasă, iar drumul se făcuse alb complet. Aveam senzația că ne-a izolat cineva de restul lumii. Poate că drumul spre mare urma să se închidă, poate că anunțaseră deja la TV că e vreun cod scârbos și că nu mai trebuie să circuli cu mașina spre mare, așa cum e de recomandat să nu mai circuli spre nicio altă destinație. Sunt riscuri să-ți degere degetele – mai bine stai în casă, mănâncă gogoși cu ciocolată sau copane fripte de pui de la Mega Image, și uită-te la programul nostru special pentru sinistrați. Bea bere, scuipă o coajă de sămânță pe covor, bate-ți nevasta… numai, orice-ar fi, nu ieși în stradă, nu pleca la drum. Dacă o faci, ești pe cont propriu. Și vițeii, desigur, ascultau, așa cum o făceau întotdeauna. Așa era bine. Să nu fii obligat să gândești. Doar să asculți. Să existe o voce care îți spune tot ce trebuie să faci, pas cu pas, fiindcă a gândit în locul tău, pentru tine. Te-a scutit de efort. A gândit pentru tine, a trăit pentru tine, a mers la școală pentru tine, a stat la colț pentru tine, s-a îndrăgostit pentru tine, s-a bătut cu colegii pentru tine, a luat notă mică la purtare pentru tine, a ascultat muzică pentru tine, a fumat prima oară pentru tine, a băut pentru tine, a fătat pentru tine, și-a îngropat părinții pentru tine, s-a angajat pentru tine, și-a dat demisia pentru tine, și-a făcut rate pentru tine. Toate astea pentru ca tu să nu ai bătăi de cap. Să poți să ai tot timpul din lume ca să te uiți la televizor și să mănânci gogoși cu ciocolată și pui fript de la Mega Image.

“Dacă n-am mai putea fi oameni, ci doar zile, de fapt, una singură, o zi, oricare din viața noastră de până acum, tu ce zi ai vrea să fii? Să fii zi, în loc de om”, mă întrebase R. cândva.

Știam exact ce zi aș fi fost. O zi de noiembrie, ploioasă și rece, în care oamenii visează să ajungă acasă, la căldură, să se cuibărească sub un pled și să bea un ceai cu aromă de scorțișoară. Un noiembrie de care oamenii vor să scape cât mai repede, să lase locul unui decembrie cu sărbători, cu agitație, cu vacanță, cumpărături și petreceri. O zi de noiembrie întunecată și umedă, cu un sigur moment, la prânz, când străzile se inundă de o lumină neverosimilă, un soare puternic, ca de vară. Și, apoi, luna. Imediat cum lumina scade, deși e miezul zilei, să apară luna. Mare, albă, strălucitoare. Cu străzi inundate, cu frunze mucegăite, cu femei încălțate în ugg-uri sau cizme de cauciuc roz, astfel de zi aș vrea să fiu. O zi în care părul lui R. să miroasă a ploaie. O zi în care ea să alerge spre mine, sărind prin băltoace, fără umbrelă, stropind babele oripilate și moșii pofticioși. Să fumeze și ploaia să i se prelingă pe față. Să ne ținem de mână și să mergem prin ploaie, beți. O zi în care să vrei să ningă. Să simți cum ruptura dintre anotimpuri te doare, pentru că e o ruptură a ta, pe care, chiar dacă ai repara-o, oricum nu ai mai fi la fel niciodată. Da, o zi de noiembrie, acea zi de noiembrie, aia cu lună.

Dacă s-au închis cu adevărat drumurile, mi-am zis, uitându-mă la nasul ei cârn care se proiecta pe geamul fast food-ului, înseamnă că sunt forțat să stau cu tine aici, multe ore, multe zile, poate, în Cernavodă, să ne privim în ochi, să vorbim și să bem. Poate că n-o să mai ajungem prea curând la Vama Veche. Când o să se termine codul, poate că nici n-o să mai vrem să mergem, pentru că vom fi terminat tot ce aveam de terminat… Poate că locul ăsta, cârciuma banală cu mâncare proastă, e frontul pe care se va da bătălia finală. Va rămâne un singur învingător. Va pleca singur acasă.

cristina-nemerovschi

***

Oamenii ăia doi miroseau a cal, a pipi de cal, și m-a cuprins o nostalgie teribilă. Îmi amintisem de multe rahaturi: de măgarul femeii ăleia, măgarul Miluță, pe care o cunoscusem în vara în care împlinisem 14 ani și cu care mersesem într-o discotecă, unde primisem niște iarbă de la un cocalar cu creastă; de caii pe care îi întâlneam de fiecare dată când mergeam pe munte, cai blânzi, cu ochi mari, care te miroseau de la distanță și-și scuturau capetele în semn de aprobare. De câinele bărbatului de la stână, atunci când mă pierdusem pe munte, câine care mă dusese spre libertate, cu nerăbdare, optimist, de parcă, după ce eu aș fi dat prima dată în viață de mirosul libertății, m-aș fi putut întoarce să-l salvez și pe el. M-am gândit cât de frumoase trebuie să fi fost, pe vremuri, câmpiile României. Câmpii întinse și pustii, fără un suflet de prost pe ele, care să le spurce. Câmpii pe care mergeau numai oameni simpli, modești, care își cunoșteau rostul. Câmpiile unde timpul se oprește, iar copilăria pare o zi definitivă, nesfârșită, o stare normală care nu are de ce să se transforme în altceva. Câmpiile unei copilării care nu are de ce să moară. Câmpii pe care să mergi în fiecare zi, trezit odată cu zorile, cu o bucată de pâine în desagă și cu multe vise, cu întrebări pe care să le pui vântului, păsărilor, să te întorci pe înserat acasă la niște oameni care să știe să spună povești. Atât. Să știe să spună povești. Să nu aibă să-ți dea bani, să-ți ia iPhone, blugi, bocanci, să te trimită în tabere, dar să-ți poată spune povești. Pentru ca un adult să fie în stare să spună o poveste, el trebuie să fie un om încă teribilist și naiv, așadar încă un adolescent. Dacă ai mei ar fi putut, cândva, să-mi spună o poveste, măcar una, poate că i-aș fi iubit și nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Poate că aș fi crescut ca un om obișnuit.

Mi-am dorit mult să am șase ani și să mă plimb pe câmpiile astea. Verile să fie lungi, fără sfârșit, cu zile fără adieri, cu soare mult și puf de păpădie. Să fi aflat, în câmpiile astea, în verile cu praf și soare, tot ce am înțeles de când am plecat în lume. Dacă m-aș fi născut pe o astfel de câmpie pustie, aș fi simțit că am și eu un acasă, am un loc unde să mă întorc atunci când simt că îmi e greu să lupt și să trec printre oameni. Aș fi vrut s-o iubesc pe R. undeva în câmpiile astea; să aibă două cozi negre, groase, și o rochie roșie, scurtă, și să mă îndrăgostesc de ea într-o zi, foarte devreme dimineața, când scotea apă dintr-o fântână.

Dacă aș fi trăit pe undeva prin câmpiile astea, Marius ar fi fost mai mult ca sigur un cal. Un cal cu patru coarne. Cu o pată albă în frunte. Toate animalele mișto au o pată albă în frunte.

Dacă făceam abstracție de hăhăielile proștilor de lângă noi, ale ălora care crezuseră că au prins pe dumnezeu de-un picior când o văzuseră pe R., frumoasă și creață și singură, și dacă mă concentram să nu mai aud radioul din fast food pus pe Europa FM, era o liniște totală, o liniște ca de dinainte de lume. O liniște care numai într-o câmpie ca asta putea exista. Liniștea calmă a spațiului gol, fără suflete de prisos, în care lucrurile merg așa cum au mers de mii de ani, fără ca nimeni să intervină și să le strice.

Când te gândești, mi-am zis, căcați ca ăștia doi de lângă masa noastră chiar nu știu să aprecieze câmpiile de aici. Își fac niște case pocite, cât mai strălucitoare și împopoțonate, în care se așază cu cururile lor păroase și duhnitoare și să uită la televizor, și beau bere trezită și râd, scărpinându-se la coaie, râd că un maimuțoi asemănător lor se scălămbăie la televizor pentru o căruță de bani. Muncesc la câte un stăpân zgârcit și se umplu de frustrări,

invidiindu-i pe ăia de la oraș. Își fut pizda cu scârbă, frustrați că e incapabilă să arate ca Bianca Drăgușanu. Ascultă manele, în timp ce se scarpină în urechile pline de ceară, în loc să iasă afară, în drumul pustiu, și să asculte cum șuieră vântul prin câmpiile care sunt ale lor, sunt cel mai frumos lucru pe care îl vor avea vreodată.

R. m-a întrebat ceva. I-am zâmbit, am ridicat mâna și am mângâiat-o pe obraz. Era moale, cald și catifelat. Știam că o iubesc iar, dar nu avea niciun rost să mă mai împotrivesc și de data asta. Așa, luptând, ajungem să îmbătrânim și să nu mai vrem lucruri. Fugind de toate căcaturile astea firești, ne consumăm timpul și pierdem prezentul, singurul lucru pe care-l avem vreodată cu adevărat, singurul care nu ne poate fi luat decât dacă noi cedăm, dacă facem pasul înapoi. R. era câmpia mea, locul în care mă puteam plimba fără să întâlnesc niciun alt suflet, pajiștea pe care eu căram, în fiecare dimineață, o găleată cu apă.

Romanul Rezervația Unicornilor este în curs de apariție la .

surse foto: hergbenet.ro, cristinanemerovschi.ro

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. A fost Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012 până în 2015. A publicat „Rock în Praga” în 2011 și „#kazim (contemporani cu primăvara arabă)” în 2014 la editura Herg Benet.

Număr articole publicate : 392