Tropul Dorinei Tataran

Litera

 

Îmi aduc aminte cum, într-o după-amiază de toamnă caldă, când toate pastelurile păreau să se fi adunat în lumina ce cădea pe aleile din parcul în care ne plimbam, am avut curajul să-ţi spun ce simt. Atunci, demult, într-un moment de rătăcire. Ca întotdeauna când te trezeai faţă în faţă cu ceva concret şi decisiv, te-ai speriat, deşi, sunt sigură, în prima clipă ai simţit o înţepătură de orgoliu şi de măgulire. Am văzut asta în privirea care se oprise pe mine şi disimula neînţelegerea. Doar o secundă. Poate că două. După care, a venit teama şi ai intrat în obişnuita-ţi defensivă. Ai crezut că trebuie să oferi ceva în schimb, chiar atunci, pe loc, imediat. Sau măcar să schiţezi un refuz. Şi ai plecat. Te-ai ascuns de cuvintele pe care nu ai avut curaj să le rosteşti. Deşi eu nu aşteptam cuvinte, nici măcar senzaţii. Căutam doar un zâmbet pe care să îmi sprijin nesomnul.

Bate de miezul nopţii… Artificiile se sparg zgomotos pe un cer sticlos desprins parcă dintr-o peliculă veche şi luminează amintirea a două suflete cândva prizoniere în propria dorinţă de libertate. Imaginile se izbesc de pereţii memoriei, ca nişte fluturi care încearcă să scape dintr-un spaţiu ce le îngrădeşte zborul. Confuz, ajung la mine acordurile din playlistul care şopteşte, printre note de trompetă, vem vet. Întâmplare simplă, fericire de 3.05’. Zâmbesc pe ascuns. Veselia zgomotoasă a celor din jur năvăleşte peste mine, oamenii îşi închipuie că e suficient să te bucuri în noaptea asta şi toate grijile din anul care a trecut sau din cel care tocmai începe au să dispară. Ochii lor fug după luminile de pe acelaşi cer sticlos de mai devreme, iar gândurile ţes dorinţe nerostite, de teama unei superstiţii care le-ar putea răpi speranţa că într-o bună zi se vor împlini. Dorinţa mea zace uitată undeva pe malul mării, într-o noapte în care credeam că te-am regăsit. Şi-mi amintesc cum în noaptea aceea am adormit cu frică, la un hotar dintre vis şi realitate, cu sufletul la gură.

Câteodată, vorbesc cu tine. Mă aşez la o imaginară masă pe care stau două cafele calde, îţi aprind o ţigară şi încep să deşir cuvinte. La fel cum alteori spun în locul tău hai la o ţigară şi mă apuc să îţi povestesc despre oraşul în care mă afund când dorul urcă din stomac şi mi se opreşte-n gât, despre cum mă pierd pe străzile alea întortocheate şi înguste şi nu mai ştiu să găsesc un liman. Despre cafeneaua mică şi retrasă, luminată difuz, mirosind a boabe proaspăt râşnite şi a somn. Despre lumea ordonată şi asortată pe care mi-am construit-o cu migală în ultimii ani şi pe care am dărâmat-o cu un bobârnac atunci când a venit vremea să mă mut în ea, pentru că era prea ordonată, prea previzibilă, prea sterilă. Lipsită de sentimente. Lipsită de tine. De noi. Sau despre cum mă simt teribil de singură chiar şi atunci când sunt înconjurată de mulţi oameni, când zumzăie toţi în jurul meu şi încearcă să îmi ghicească dorinţele, iar eu nu pot să mă las citită, nici măcar printre rânduri, pentru că încă există nevăzute fire care mă ţin înlănţuită de tine, mă trag înapoi, nu mă lasă să mă contopesc în mulţimea aceea care uneori e sinceră, ştiu, chiar îmi doreşte fericirea. Deşi, de cele mai multe ori, sunt convinsă că nu m-ar înţelege, pentru că oamenii mă privesc cu o curiozitate bolnavă, vor doar să îmi afle şi cel mai ascuns gând, cea mai personală visare, nu numai că vor să afle toate astea, dar ei nu cred în iubirile adevărate, ei au nevoie de ceva palpabil, vor să întindă mâna şi să găsească ceva, orice, doar să găsească. M-ar închide în convenţionalul lor, dacă i-aş lăsa să ajungă la mine. Mi te-ar lua, pentru totdeauna. Ei vor siguranţă, o certitudine spre care aleargă cu disperare, pe când eu fug în direcţia opusă, mă smulg din îmbrăţişarea lor, eu mi-am lipit fruntea de sufletul tău şi mi-e bine aşa.

Ştii, acum câteva luni, am cunoscut pe cineva. Era într-o seară în care n-am mai rezistat şi mi-am scos dorul de tine la plimbare, simţeam că nu mai încape între cei patru pereţi ai mei căptuşiţi cu cărţi şi cu amintiri ale noastre şi mirosind a cafea proaspăt luată de pe foc. Am rătăcit o vreme prin penumbra zgomotoasă a străzilor aglomerate de veselia unei sâmbete, apoi, obosită, m-am ascuns lângă pianul din barul acela cu uşă masivă, din lemn, de lângă pod. Mi-am luat un pahar cu gin, am cerut să-mi aducă şi o scrumieră, nu, nu m-am apucat de fumat, dar îmi plăcea să îmi închipui că eşti cu mine. Abia atunci am observat că la pian nu era acel domn gras, în costum negru lucios, pe care îl ştiam noi. Nici muzica nu era a lui. Un bărbat tânăr, cu părul destul de lung, prins într-o coamă de cal, mă privea serios, în timp ce îşi plimba degetele pe clape, când cu blândeţe, când cu furie, de parcă voia să se răzbune pe ele. Din când în când, privirea lui cobora pe clape, dar tot la mine revenea, la fel de serioasă, nu impasibilă, doar serioasă.

În pauză, şi-a luat paharul de pe un scaun aflat undeva în stânga pianului şi a venit la masa mea, de parcă acela era cel mai firesc lucru pe care îl putea face. A zâmbit, pentru prima dată, iar eu, confuză, am întrebat cum se numea ultima melodie pe care o cântase. Mă aşteptam să fie un titlu sugestiv, ceva care să trezească în mintea mea aceleaşi senzaţii pe care le iscase muzica prin trup. Dar, nu, fusese ceva banal, nici nu mai ţin minte exact, ceva cu noapte şi cu dragoste. Uşor dezamăgită, am încercat să mă las antrenată în conversaţia previzibilă pe care el s-a simţit dator să o înceapă. Şi, pentru o vreme, am reuşit.

A întins spre mine o mână, iar eu am îndrăznit să o prind. Şi am mers împreună un timp, n-aş putea spune cât, pentru că timpul meu are alte dimensiuni acum, dar suficient ca să îmi încălzească din gânduri, să mă ducă la câte un film, să bem cafele la amiază, să mă sune şi să îmi spună poveşti cu final vesel când nu găseam destulă energie să mă smulg dintre cei patru pereţi ai mei… Am mers aşa, unul lângă altul, eu mai mult preocupată de muzica lui şi de amintirile tale, el la un pas de mine, prins în labirintul meu de somn treaz; eu privind mereu în jos, la pietricelele trecutului, în care mă tot împiedicam, el privind spre mine, în căutarea unui doi; eu prezentă doar din când în când, el acolo pentru mine întotdeauna. Până când, într-o noapte, cu paharul de gin protector între noi, lângă acelaşi pian ce suna ba foarte clar, ba înfundat, între o partitură cunoscută şi o improvizaţie, m-a privit în ochi şi mi-a spus că vrea să ne mutăm împreună. Pot să îl iau şi pe H? am vrut să întreb. Dar n-am apucat, pentru că el vorbea, vorbea, înşira planuri, propoziţii, cuvinte, multe cuvinte, fără punct, fără virgulă, un apartament cochet acolo unde îmi place mie (aşa zicea, de unde ştia el unde îmi place mie?) ferestre mari balcon cu flori o măsuţă pentru cafea muzici cărţi patul… Patul? Da, un pat mare… Dar nu te iubesc!

Pentru o clipă, s-a făcut linişte. Dar numai pentru o clipă. Mai apoi, cuvintele au revenit, acelaşi carusel a pornit din nou, zgomotele lumii s-au interpus între noi, el continua să vorbească, promisiuni de fericire, iubirea care se învaţă, ochii în căutarea sclipirii din ai mei, deşi nu era nicio sclipire, dar el insista, voia cu orice preţ să mă convingă, să se convingă… Nu înţelegea că fericirea mea plecase odată cu tine, că atunci când mi te-au luat, mi-au luat totul, efectiv totul, realmente totul, literal totul. Mi-au trebuit ani să mă obşinuiesc cu asta şi tot ani să recompun din vitraliile amintirilor bucăţelele de fericire, pe care le-am aşezat între coperţile unei cărţi legate frumos în culori de toamnă. Uneori, când serile sunt prea lungi şi nopţile prea greu de purtat, pun cartea pe masă, mă uit la ea şi îmi doresc să pot plânge. Şi niciodată nu reuşesc. Nu mai reuşesc.

O vreme, n-am mai trecut pe la barul cu uşă mare, din lemn masiv, de lângă pod. Am căutat un alt pian lângă care să mă ascund, dar n-am găsit. Telefonul a tot sunat, a tot sunat, dar eu eram prea absorbită de fuga mea şi n-am răspuns. După un timp, s-a oprit. Nici florile pe care zile în şir le găseam în faţa uşii n-au mai venit. Nici mesajele trimise prin curierii cei mai neaşteptaţi. Timpul s-a calmat, a început iar să curgă monoton, distanţele au redevenit distanţe.

Când am crezut că urmele lăsate de plecarea mea s-au şters, m-am întors acolo, dar el nu mai era. Pianul zăcea neatins, în boxe răsuna o muzică zgomotoasă, lumina discretă fusese înlocuită cu nişte reflectoare mari, colorate. Doar măsuţa mea de lângă pian era la locul ei. Avea un cartonaş cu rezervat. Nu aştepta pe nimeni, prietenul nostru, barmanul, se aşeza acolo şi îşi savura cafeaua în pauze, plictisit de veselia gălăgioasă a noilor clienţi. Nu-i plăcea. Îi era dor de pian, îi era dor să spună cuiva poveştile lui, să bea cu cineva un gin înainte de a închide. Aceea a fost ultima mea trecere pe acolo.

– Unde ţi-e paharul? se aude în dreapta mea.

Doi ochi animaţi de o falsă veselie îmi fac semn spre sticla cu şampanie, pe jumătate goală deja. Întind paharul şi zâmbesc, cu gândul departe.

– La mulţi ani!

– La mulţi ani, răspund şi ridic paharul, mai mult gest protector decât urare, să opresc năvala obrazului pornit spre al meu.

Niciodată nu mi-au plăcut efuziunile de felul ăsta, atingerile zgomotoase ale străinilor, săruturile pe obraji, intimitate agresivă.

Abia lichidul plăcut înţepător naşte un zâmbet sincer pe faţa mea. Mă îndrept spre balconul deschis, cu haina pe umeri. Afară se aude doar frigul şi bubuitul petardelor şi al artificiilor. Peste drum e o vilă cochetă, cu arhitectură veche, înconjurată de copaci şi iederă. Nu pare să fie nimeni în ea. Proprietarii or fi ales să fie veseli în altă parte în noaptea asta. Singura casă pustie din zonă. O oază de linişte. Simt frigul în nări şi pe mâna lipită de paharul cu şampanie. Totuşi, aş bea altceva, mai tare, să mă încălzească, să uit sau să mă pot contopi în gălăgia din jur. Deşi niciodată nu reuşesc să trec de un anumit prag al băuturii, al lucidităţii. De fapt, nu ştiu dacă e neputinţă sau teamă. Gândul că mi-aş trăda simţurile. Mă uit cu jind la casa tăcută de peste drum. Poate că era mai bine să nu fi venit, să fi privit spectacolul nopţii ăsteia dintre perne, cu un pahar în mână şi cu gândurile lăsate să zacă leneş pe covor. Niciodată n-am crezut în veselia din noaptea asta. Cel mai ieftin surogat. Valorează fix cât o şampanie oarecare.

Îmbrac haina şi îmi ascund mâinile în buzunare, protector. Simt între degete o hârtie sau un carton, ca o carte de vizită. Da, e chiar o carte de vizită, uitasem de ea.

Acum câteva zile, mă plimbam alene, când m-am trezit în faţa unui magazin mic cu vechituri, de pe Lipscani. Din vitrină, dintr-o poză maronie deja pe margini, ştii tu, cum se întâmplă cu pozele foarte vechi, îmi zâmbea un chip ciudat de familiar. Un bărbat într-un costum negru, cu o pălărie neagră, cu trăsături… clasice, n-aş putea să le spun altfel, şi cu ochi negri foarte vii. Inconştient, cumva, am ajuns înăuntru, unde mirosea a casă nelocuită, a dulapuri nedeschise de mult timp şi a măr verde, de la o lampă cu ulei aromat, care clipea pe un colţ de birou-tejghea. Un amestec ciudat de mirosuri, în ton cu toate vechiturile adunate acolo, care îţi dădeau impresia că stau să se prăvălească de pe rafturi, să vină peste tine, tu, intrusul care pătrundeai printre ele şi le tulburai liniştea. Nu ştiam la ce să mă uit, pentru că nu căutam nimic. O lumină obscură făcea ca toate obiectele alea îngrămădite unele în altele să pară şi mai vechi decât erau. Bijuterii din argint nepurtate de mulţi ani, eşarfe decolorate, curele de ceas, un gramofon pe care îl puteam auzi cântând doar uitându-mă la el, mărgele în culori ţipătoare, perle care cândva or fi fost albe, rochii cu paiete, pantofi ponosiţi, un orologiu, ziare îngălbenite, un monoclu, pălării, un baston, tacâmuri din argint, un ibric din alamă, un telefon cum vedeai în filmele alb negru şi multe-multe alte obiecte mărunte, unele nici nu îţi dădeai seama prea bine ce erau. Şi praful dintre ele. Peste tot, praf. Sau doar impresia de praf, mirosul de praf. O epocă întreagă adunată într-o cameră. Într-un colţ îndepărtat, lângă un raft îngust cu multe mărgele şi o oglindă rotundă pătată de vreme, stătea o femeie fardată strident, cu părul roşcat, unghii sidefate şi un şirag de perle mari, care îi atârna peste bluza roşu-coral elegantă, deloc potrivită cu decorul acela stătut. Privea concetrată la mâinile ei, care păreau să facă ceva migălos. Curăţa un inel din argint. Deodată, am încercat să văd toată scena din afară, de sus, ca pe un film. Da, chiar aşa mă şi simţeam, de parcă pătrunsesem într-o peliculă de cândva. Mă apropiam încet de colţul unde era femeia, păşind încet, cu grijă să nu fac zgomot, să nu trezesc toată lumea aceea adormită din jurul meu. Doar podeaua scârţâia uşor când mă mişcam şi mă făcea să privesc în jur cu un soi de teamă, să văd dacă rochiile, pantofii, tacâmurile şi ce o mai fi fost pe acolo nu prindeau viaţă. Mâneca paltonului meu în carouri alb-negru a atins un cuier pe care atârnau neglijent nişte rochii elegante, cuierul s-a clătinat un pic, dar m-am repezit şi l-am prins la timp, înainte ca toate hainele alea cu miros de vechi să vină peste mine. Atingerea lor mi-a provocat o senzaţie ciudată, o familiaritate neaşteptată, care mi-a retezat graba cu care iniţial voiam să iau mâinile de pe ele. Am zăbovit cu palma pe satinul mov al unei rochii lungi, cu talie îngustă şi falduri largi, cu un trandafir negru din catifea pe piept şi am simţit că abia o dădusem jos de pe mine. Am închis ochii o clipă şi m-am văzut îmbrăcată cu ea, într-un salon mare, cu lume multă şi elegantă, cu un pian într-un colţ, la care tu cântai ceva vesel şi zâmbeai aplecat peste clape. Erai îmbrăcat la fel ca bărbatul din poza care mă făcuse să intru. Aveam un pahar în mână, poate cu şampanie, nu sunt sigură, l-am pus pe tava unui garcon care trecea pe lângă mine şi am pornit bucuroasă spre tine. Simţeam atingerea moale a rochiei pe piele în timp ce mergeam, aerul încărcat de parfumuri şi de tutun aromat îmi mângâia nările, paşii mei lăsau în urmă un foşnet uşor.

– Pot să vă ajut? s-a auzit, brusc, o voce feminină îngroşată de prea mult fumat.

Am clipit a nedumerire, paşii au încetinit, plutirea s-a risipit, m-am uitat în jur, luminile nu mai erau, salonul devenise din nou doar o lume inertă de obiecte de cândva adunate într-o odaie de pe Lipscani. Cu o mână încă ţineam cuierul, iar cu alta rochia mov. Vocea era a femeii din colţ, care curăţa inelul din argint. Privirea mea se încăpăţâna să caute strălucirea de mai devreme, simţurile încă îmi erau acolo, în salonul în care pianul tău tatona un charleston. Am îndreptat cuierul, rochia mov a alunecat la locul ei, lipsită de viaţă, printre celelalte.

– Mulţumesc, mă uitam doar…

Am dat să zâmbesc spre colţul din care venise vocea, dar când m-am uitat într-acolo femeia nu mai era. Am privit în jur, mă aşteptam să apară din spatele vreunui vraf de haine. Dar nu o mai vedeam nicăieri. Pe măsuţă rămăsese inelul şi o carte de vizită. Ave ape ea un număr de telefon şi o literă mare, un H cu înflorituri, în relief.

Îmi plimb un deget pe litera care e acum în buzunarul meu. Am format numărul de lângă ea de o grămadă de ori şi de fiecare dată m-am oprit înainte să apăs tasta de apel. Până la urmă, o să sun. Poate chiar mâine. Sau azi. Deja e azi. Şi dacă răspunzi tu? Oare ar fi posibil să vorbeşti cu mine de acolo de unde eşti? Ştii, m-am gândit de multe ori la asta. M-am întrebat de ce nu îmi vorbeşti niciodată, de ce nu iei loc la masa mea imaginară, la care îţi povestesc vrute şi nevrute. Dar la telefon? Sunt telefoane acolo? O fi litera asta de pe cartea de vizită uitată pe masa din magazinul acela un semn? Dar eu nu cred în semne. Nu în semne din astea. Poate că tocmai asta e problema?

S-a mai luminat o cameră în casa de peste drum.

– E frig, de ce nu vii înăuntru?

Vecinul meu de masă, căruia nici nu i-am reţinut numele, mă priveşte calm şi uşor zgribulit, cu mâinile în buzunarele pantalonilor negri, impecabil călcaţi.

Veselia zgomotoasă din jur mă oboseşte. Era mai bine în frigul de pe balcon. Încă mai simt pe degete relieful literei de pe cartea de vizită, care a rămas în buzunarul hainei atârnate acum pe spătarul înalt al scaunului, împreună cu telefonul.

Încerc să percep cât mai bine realitatea de lângă mine, să mă scutur de gânduri, de amintiri, de a fost odată. Memoria poate fi o povară, uneori. A mea e locuită de tine. Şi eşti foarte greu de purtat. Dar mă uit în jur şi constat că nu mă pot desprinde. Nu încă. Dacă aş întinde mâna, probabil că aş găsi viaţa. Aşa cum e ea, cu lume grăbită, cu lume nervoasă, cu lume îndrăgostită, cu cafele băute pe fugă, cu gri, cu pasteluri uneori, cu metroul în care se înghesuie toţi dimineaţa, de parcă ar fi o călătorie spre o eternă vacanţă, cu librării care ascund poveşti, cu torturi precum cel care tocmai a fost adus pe mijlocul mesei, cu bărbaţi care mă privesc insistent, deşi eu refuz să clipesc spre ei. Dar mi-e frică să întind mâna, pentru că aş da de orice numai de tine nu.

Simt cum minutele se scurg prea încet şi parcă mă ating pe braţ, în trecere pe lângă mine. Toţi suntem într-o veşnică fugă de realitate, zicea Fowles. Cred că asta fac şi eu. Iar dacă plec acum o să mă împiedic tot de balastul amintirilor, fuga mea va fi doar o iluzie. Confortul de acasă, o simplă întoarcere în timp la alte nopţi mai puţin sterile. Patru pereţi sunt câteodată prea mulţi. Nu ai nevoie de atâţia.

– Cred că îţi sună telefonul, mă atenţionează cavalerul de lângă mine, cu o mână pusă grijuliu pe braţul meu.

Da, chiar sună. Un număr pe care nu îl am în memorie. Totuşi, îmi pare cunoscut. Cu telefonul pe genunchi, bâjbâi prin buzunarul hainei, după cartea de vizită. E numărul de pe ea. Fără să mă scuz, mă ridic şi ies pe terasă, în timp ce mintea mea încearcă să înţeleagă. Al cui o fi numărul şi de unde îl are pe al meu? O fi vreo farsă… Mi-e teamă să răspund. Dar nu e teama clasică, mai mult un fior, o intuiţie venită dintr-un subconştient pe care niciodată nu mi l-am cultivat, o zonă obscură în care eu nu cred şi de care mereu m-am ferit. Morţii nu pot vorbi la telefon, nu?

Frigul taie prin rochia mea scurtă şi subţire şi mă grăbeşte să iau o decizie. Duc telefonul spre ureche, lent, fără să apăs încă tasta de apel. Mai văd o dată numărul pe care aproape că l-am memorat deja, deşi eu nu reţin niciodată cifre.

S-a oprit. Tocmai când să răspund, s-a oprit. Am ezitat prea mult.

Vila de peste drum e din nou cufundată în beznă. Telefonul, pe care îl ţin strâns în palmă, mai mult un gest reflex, de frig, începe să zbârnâie din nou. Acelaşi număr.

– Alo…

Nimic.

– Alo…?

Un mic semn de întrebare îşi face loc la finalul celor trei litere articulate acum ceva mai hotărât, în timp ce mintea mea încearcă să rămână raţională. Nu se poate să fii tu. Mi-am dorit de atâtea ori, dar nu se poate. Percep doar tăcerea de la celălalt capăt, orice o însemna de data asta celălalt capăt. Nici măcar o respiraţie, ca în filme, niciun fâşâit, doar tăcere.

– H?

Nu îmi mai simt picioarele, frigul mi le-a transformat parcă în cuburi de gheaţă. Mâna îmi e încleştată pe telefon, îl ţin apăsat pe ureche, iluzia că aud mai bine. Deşi continuă să nu se audă nimic. Nimic articulat. Aceeaşi tăcere grea, îndepărtată.

– Alo…

Şoapta mea se stinge repede, se topeşte în tăcerea care se încăpăţânează să vorbească cu mine la telefon.

Nu poţi fi tu. Morţii nu dau telefoane…

Tăcerea e spartă deodată de muzică. Saxul. Vem Vet. Nu în salonul unde se dansează. La urechea mea, în telefon. Toate dimineţile în care mi-am băut cafeaua cu tine, deşi scaunul tău era gol, toate nopţile în care ţi-am desenat conturul pe tavan, în căutarea somnului care îmi declarase război, toate poveştile pe care ţi le spuneam în gând când mă plimbam prin Cişmigiu, toate-toate s-au adunat acum în urechea mea. Vem Vet. Creierul meu nu înţelege. Simţurile mi-au dispărut. Şi nu e doar frigul de vină.

– H…?

Doar muzica, vocea Lisei şi amintirile care se succed ca o peliculă derulată rapid.

Se poate să fii acolo? Un acolo pe care nu îl pot atinge dacă întind mâna, dar îl aud. Îl percep. Într-un fel sau altul. Fragilă apropiere. Gândurile mele strigă, deşi nu le aude nimeni. Strigăt şi muzică. Ultimele acorduri ale songului. O să dispari odată cu finalul? O să închizi? Ce vrei să îmi transmiţi H? Şi unde naiba eşti?!

 

**

În sfârşit, s-a făcut linişte în jur. Se aude marea. Mai aproape. Sau mai departe. Undeva, acolo… Şi mă gândesc că poate nu e suficient să crezi în ceva. Nu în gesturile fără întoarcere. Mereu am reuşit să-i privesc în ochi pe cei cărora le vorbeam, fie în cuvinte, fie în gesturi, fie în sentimente. Dar asta aduce cu un soi de luciditate. O luciditate de care mai apoi nu poţi scăpa. Iar cu tine trebuie să vorbesc acum fără să te pot privi în ochi. Am rămas doar cu luciditatea aia.

Ştii ce îmi spunea cineva de curând? Uneori, când te ascult, duc instinctiv mâna la ureche, cum se întâmplă atunci când încerci să asculţi cântecul mării într-o scoică. Şi de cele mai multe ori aud fado…


 –

este laureată a concursului IDC 2012 la categoria . Alte texte puteți citi descărcând Antologia

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andrei Zbîrnea

Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. A fost Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012 până în 2015. A publicat "Rock în Praga" în 2011 și "#kazim (contemporani cu primăvara arabă)" în 2014 la editura Herg Benet.