Noaptea în Bucureşti felinarele îmi amintesc de ochii lui dumnezeu
care mângâie întunericul cu pleoapele când nimeni nu se uită
un beţiv trece neobservat şi lumina unuia îi dă o aură de sfânt prăbuşit
ar vrea să ajungă acasă dar se împiedică de-o hârtie gârbovită
se apleacă o desface şi-o citeşte – e viitorul lui scris cu litere stacojii ca vinul
ar vrea să-l ardă cu ţigara dar felinarul nu-l lasă acum e judecătorul lui
veghează beţivul ca un nimb deasupra unui cap de mort
luna e o felie de pepene roşu din care muşcă îngerii nopţii
vijjj vijjj se aude un foşnet şi omul îşi dă seama că nu mai e om
s-a transformat într-un val care se izbeşte de o sticlă imensă
şi se sparge în mii de picături de sânge Cineva apucă sticla
şi-o duce în dreptul buzelor e chiar dumnezeu însetat
acum eşti al meu şi-mi vei potoli deşertul.
Dimineaţa în Bucureşti felinarele sunt stinse.
Trupul unui bărbat zace întins într-o baltă roşie
pare un copil botezat în lumina apusului.