La librăria Humanitas Cișmigiu au început joi, 21 martie 2013, Serile japoneze, prima dezbatere din această serie de evenimente fiindu-i dedicată lui Yasunari Kawabata, primul scriitor japonez laureat al Premiului Nobel (1968). Discuția a fost moderată de Andreea Răsuceanu și a pornit de la volumul de povestiri Valsul florilor, printre invitați afându-se Elisabeta Lăsconi, Șerban Georgescu și Kana Hashimoto, actriță a Teatrului Național București.
Țara zăpezilor a fost prima traducere din limba japoneză, făcută în 1970 de Sanda Cionca, după ce, timp de 20 de ani, Kawabata fusese tradus prin intermediari, din limba franceză. Stilul său minimalist a trecut însă peste barierele traducerii, creând un spațiu japonez autentic, acesta fiind unul dintre motivele pentru care autorul este foarte apreciat în țara sa natală. Modul în care Kawabata a surprins esența spiritului japonez este un aspect care l-a pus în opoziție cu Haruki Murakami despre care Elisabeta Lăsconi consideră că este un atât de bun cunoscător al literaturii de limbă engleză, încât a reușit să îi folosească particularitățile, fără să ignore spațiul tradițional japonez.
Un aspect foarte important al discuției a fost faptul că fiecare dintre invitați a avut o altă povestire preferată, astfel încât publicului i-a fost prezentată intriga a jumătate din povestirile volumului, însă într-un mod succint, care să stârnească curiozitatea.
Valsul florilor, povestire care dă titlul volumului, aduce în prim plan, într-o cheie impresionistă, modul în care înțeleg dansul Suzuko, Hoshie și Nanjo, elevi ai lui Takeuchi, un profesor care se zbate pentru a menține deschisă școala de dans pe care o conduce.
Pentru ca Nanjo să studieze în Europa, Takeuchi se împrumută, punând astfel presiune pe evoluția celor două fete. Când acesta se întoarce în Japonia, fără să anunțe, toate speranțele profesorului de a se retrage și de a lăsa școala celui mai valoros elev de-al lui se năruie, deoarece Nanjo nu mai poate dansa din cauza unui reumatism, lucru pe care, de altfel, Takeuchi nu-l află decât mai tîrziu. Valsul florilor este însă o povestire despre așteptare, dragoste și artă, iar rezumatul meu este de-a dreptul slăbuț pe lîngă imaginile lui Kawabata.
Unul dintre motivele pentru care nu reușeam să termin o carte din literatura japoneză este dificultatea cu care rețineam numele personajelor sau cu care înțelegeam unele descrieri în care apăreau termeni precum furisode, tatami sau zori. Valsul florilor este, însă, altfel, așa că … enjoy!
„ Nu știu de ce, dar pe mine mă îngrozește arta asta. Imediat pune stăpânire pe tine. Când dansez și mă las absorbită de mișcările pe care le fac, atunci e tare plăcut, deși uneori încolțește în mine și neliniștea – când am senzația că plutesc în aer, mă întreb oare unde mă duc și cine sunt? ” (Hoshie, p. 28)
„ Dacă așa pot să învăț mai multe despre dans, mă vând și pe mine însămi. ” (Suzuko, p. 91)
„ Eu atârn acum între viață și moarte; sunt la răscrucea vieții mele! De mic copil nu am făcut altceva decât să dansez. Poate așa a fost soarta mea. Dar oare chiar asta mi-e dat? Să nu înțeleg cu-adevărat nici frumusețea oamenilor, nici bucuria de a trăi altfel decât prin dans? ” (Nanjo, p. 69)
Yasunari Kawabata, Valsul florilor, 2013, Humanitas Fiction, Raftul Denisei