O înţeleaptă prietenă a mea a spus o vorbă pe măsură: înainte de a face cunoştinţă cu oratorul Dan Puric şi de a-l asculta vorbind despre Dumnezeu şi sensul vieţii, e bine să-l vezi pe actorul Dan Puric, pe scena teatrului, în pielea altcuiva. Am avut ocazia să testez teoria sau cel puţin o parte din ea, sâmbătă seară, la Teatrul Naţional din Bucureşti, la Sinucigaşul.
Sâmbătă de aprilie, vremea perfectă pentru promenadă, ţinute elegante şi fistichii, lume bună în faţa TNB (la rândul său, dichisit, că tot l-au renovat ca la carte – un pic ciudată faţada, încă nu m-am obişnuit cu noua imagine). Sala mare, plină şi fremătătoare. Ca fapt divers (de reţinut), s-a deşteptat şi Teatrul Naţional şi pot şi cei legaţi de scaunul de birou, de la 9 la 5, să cumpere bilete online, scăpând de frustrarea faptului că programului casei de bilete este mai tot timpul peste mână.
Tragicomedia „Sinucigaşul”, în regia lui Felix Alexa, este interesantă nu doar prin prisma subiectului, ci şi prin cea a 
istoriei sale şi a autorului, dramaturgul şi scenaristul Nikolai Robertovici Erdman căruia, pe post de lauri, „Sinucigaşul” i-a adus trei ani de exil în Siberia, în perioada stalinistă. Pe scurt, personajul principal, Semion Semionovici Podsekalnikov (Dan Puric), şomer întreţinut de soţie (Ileana Olteanu), se hotărăşte să se sinucidă. Decizia disperată îl transformă într-o miză propagandistă ideală pentru aplaudacii şi demagogii ce strigă în numele tuturor cauzelor sonore: intelectualitatea, religia, arta, masele (eternul bobor numai bun de manipulat şi de îndobitocit). Tragismul situaţiei individului îşi află contraponderea în ridicolul vânătorilor de senzaţional (atât de actual, din această perspectivă), care speculează orice detaliu, deturnându-i sensul iniţial (vezi negocierea cu bietul sinucigaş, pentru conţinutul biletului de adio şi banchetul de rămas-bun, al cărui invitat de onoare este sinucigaşul însuşi). Totul, pe fondul unei societăţi ruseşti chinuite de regimul totalitarist, al cărui rezultat este dezumanizarea individului.
Ce te faci când sensul vieţii se reduce la câteva ruble şi o bucată de lebăr? Şi, să fim cinstiţi, chit că suntem generaţia uber cool, care suferă de spleen şi de supratehnologizare, la un moment dat, când stingem lumina, televizorul şi închidem pagina de Facebook (cea care ne face să ne simţim importanţi şi confirmaţi ca indivizi, chit că puţini recunosc cu sinceritate această plăcere vinovată), toţi ne întrebăm măcar o dată unde mama naibii ne îndreptăm şi de ce. Sinucigaşul îşi scoate spectatorii din zona de confort şi trece cu unghia peste fricile ascunse, marginalizate, cu un zâmbet amar pe buze.
Distribuţia şi jocul actorilor mi-au plăcut fără doar şi poate. Dan Puric a fost impecabil în rolul individului dezabuzat şi obosit, care nu îşi găseşte locul pe lumea asta, dar nici de lumea cealaltă nu e taman sigur (nota zece pentru scena în care se întoarce beat mort, acasă). Adela Mărculescu, în rolul soacrei, este o doamnă în faţa căreia îmi scot pălăria şi am avut în sfârşit ocazia de a-l vedea jucând pe Marius Manole, care s-a ridicat la nivelul aşteptărilor mele. Plus trilurile dramatice ale Mariei Buză, farmecul actriţei basarabence Tania Popa şi reţeta excelentă ce îi include pe Silviu Biriş, Mihai Călin, Marius Bodochi, Costel Constantin, Andrei Finţi, Lamia Beligan şi Ileana Olteanu. Zece pentru scenografie (perdeaua de uşi şi ceasurile mi-au plăcut teribil) şi pentru o coloană sonoră care a punctat fiecare moment, de mi-a zgribulit pielea. Aş avea de cârtit în privinţa ritmului piesei care, pe alocuri, părea un pic dezlânată, lipsită de suflet, între scene-cheie.
Per total, Sinucigaşul este un spectacol pe care vi-l recomand fără (mari) rezerve şi pe care îl puteţi vedea la Sala mare a Teatrului Naţional Bucureşti, pe 26 aprilie, la ora 19:30. Ţinuta în ton cu evenimentul este (ferm) recomandată.
Doamnelor şi domnilor, vă invit la teatru!
A.
Sursa foto: http://www.tnb.ro/