Dineu cu proști la TNB

Mă întreb câți dintre cititorii Semne Bune au un whishlist cultural – o listă pe care se află toate cărțile pe care vreți să le cumpărați și citiți, toate spectacolele de teatru sau operă pe care vreți să le vedeți și alte astfel de dorințe culturale pe care sperați să le bifați într-o bună zi. Eu am o astfel de listă. Mult timp, ea a fost suficient de scurtă și împrospătată suficient de des, încât nici nu era nevoie să existe fizic, ci doar în gândul meu. Dar, de la un timp, am constatat ca este nevoie să notez aceste dorințe, pentru a le putea gestiona și prioritiza.

Ei bine, unul dintre spectacolele de teatru care se află pe wishlist-ul meu cultural încă de pe vremea când lista nu exista fizic, este Dineu cu proști. Ba chiar aș putea spune că este cel mai vechi articol din listă. Am urmărit ani de zile traseul spectacolului, turneele în care a fost, cronicile care s-au scris, calendarul Teatrului Național și al Palatului Copiilor, unde s-a mai jucat, însă niciodată nu am reușit să obțin bilete la el. Desigur, aș fi putut obține, ocazional, locuri la categoria a II-a, însă îmi doream neapărat să stau cât mai aproape de scenă și să pot observa cele mai mici detalii.

Am reușit, în sfârșit, să văd Dineu cu Proști în Sala Mare a Teatrului Național, abia în data de 9 februarie 2017 (și, în caz că vă întrebați, am stat în rândul 4, chiar la mijloc, și am văzut fiecare detaliu, fiecare grimasă și sprânceană ridicată). După atâția ani în care am tot strâns așteptări legate de acest spectacol, poate că un oarecare grad de dezamăgire era de așteptat. Încerc mereu să nu merg cu sacul la pomul lăudat, dar parcă tot îmi iau măcar o trăistuță mai încăpătoare, pentru orice eventualitate. Și cine mă poate condamna în cazul acesta, când spectacolul se joacă din 2010 cu casa închisă, iar afișul se laudă cu nume sonore precum Horațiu Mălăele și ?

Dar să începem cu începutul: Dineu cu proști aparține dramaturgului, regizorului și scenaristului francez , care în anii ’70 a scris mai multe comedii în genul farsei și comediei erorilor. Dintre creațiile sale cinematografice, cu siguranță publicul român își amintește de Marele blond cu un pantof negru (Le Grand Blond avec une chaussure noire, 1972)  și Întoarcerea marelui blond (1974). Ambele scenarii i-au aparținut lui Veber, iar stilul comic se regăsește și în Dineu cu proști. Sursa umorului este exploatată de dramaturgul francez atât în erorile și confuziile făcute de personaje credule și aparent limitate în gândire, cât și în situațiile absurde în care un singur personaj aberant îi atrage pe toți ceilalți, în ciuda voinței lor, în caruselul lumii lui înguste.

În Dineu cu proști, personajul de la care pleacă toate confuziile, erorile și situațiile absurde este Franҫois Pignon, jucat excelent – cum altfel!? – de Horațiu Mălăele. Franҫois este invitatul lui Pierre () la un dineu între prieteni, într-o miercuri seara. Din discuții, reiese că Pierre și prietenii săi din înalta societate pariziană au regulat astfel de dineuri, la care fiecare invită câte un prost de care să își bată joc toată seara și pe prostia căruia pariază. La finalul serii, câștigă cel care a adus prostul cel mai mare. De această dată, Pierre este convins că va câștiga, aducându-l pe Franҫois Pignon, un angajat al Fiscului care are ca hobby realizarea de machete din bețe de chibrit. Chiar înainte de dineu, însă, Pierre are o criză de sciatică și nu mai poate părăsi locuința, ceea ce face ca restul piesei să se joace în sufrageria lui.

Mă simt nevoită să remarc, în acest punct – și să mă bucur, desigur – că domnul Ion Caramitru nu pare să fi suferit vreodată de o criză de sciatică în realitate, pentru că durerile pe care le indica, precum și mișcările ample făcute, păreau a nu avea legătură cu sciatica. Desigur, mai există și varianta rutinei pe scenă, care ar mai putea explica o oarecare lipsă de interes pentru rol. Până la urmă, sunt, totuși, aproape 7 ani de când se joacă Dineu cu proști, și asta poate să de-motiveze un actor. Prin contrast, însă, Horațiu Mălăele s-a implicat total în rolul prostului, povestind cu pasiune despre numărul de bețe de chibrit folosite la macheta Turnului Eiffel, mimând în cele mai mici detalii expresiile tâmpe ale unui om cu un IQ ce tinde spre minime și, în general, delectând publicul cu mina sa pierdută în ițele unor situații ce păreau să îl depășască. Sper că nu mai este nevoie să vă spun câte hohote de râs a stârnit în public prin simpla privire goală întoarsă către sală.

Ca joc actoricesc s-au mai remarcat (în rolul istericei Marlene, amanta prea  insistentă  lui Pierre și mare iubitoare de câini), precum și (în rolul inspectorului încornorat Cheval). Dar, după ce îi dăm lui Mălăele ce este al lui Mălăele (respectiv toată lauda pentru implicarea totală și mereu proaspătă într-un rol care pe alții îi poate eroda în timp), trebuie totuși să recunoaștem că Dineu cu proști nu este genul de spectacol profund în care actorii pot contribui major la succesul efectului comic. Acesta există oricum, datorită modului în care Veber a scris piesa. De aceea, în cazul în care nu ați văzut spectacolul încă, vă recomand să mergeți să vă descrețiți frunțile. Hohotele de râs sunt garantate.


Dineu cu proști
Autor:
Traducerea: Tudor Țepeneag
Regizor: Ion Caramitru
Scenograf: Florilena Popescu Fărcășanu
Premiera: Octombrie 2010
Durata: 1h40min (fără pauză)

 

 

Sursa foto aici

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Tănase
Redactor-editor SB

Premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC), secțiunea Proză scurtă, a câștigat şi Premiul Revistei SemneBune la Atelierul IDC din acelaşi an. Din 2014 împarte lauri în calitate de jure-junior la IDC. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.

Număr articole publicate : 288