Paris: Ghidul începătorului

Parisul este unul dintre locurile despre care auzi toată viața povești de varii forme și culori. Părerile sunt împărțite. Există cinicii și plictisiții, cei care îmi spun că Parisul nu e cine știe ce și nu i-a fascinat nimic. De obicei, de opiniile lor mă feresc cât pot de mult, pentru că, în general, nimic nu le stârnește vreo emoție și mă pot induce foarte ușor în eroare. Există romanticii incurabili, care mă înnebunesc și transformă orice experiență într-un clișeu cinematografic. Și pe ei îi evit, pentru că sunt atât de drăgălași, încât nu mai apuc să simt aroma orașului, înmuiată de atât dulce aproape grețos. Există fricoșii, cei care când ajung într-un loc, se limitează la câteva puncte de reper cunoscute, fără a îndrăzni să se aventureze pe străzi, fără a căsca gura prin locuri mai puțin povestite.  Auzind atâtea și atâtea povești despre un oraș cosmopolit care promitea să mă dea pe spate, am pornit către Paris cu oarece emoție și presiunea uriașă a faptului că trebuie să absorb tot, să văd tot și să nu ratez, Doamne ferește, nimic.

Ce am învățat la Paris? În primul rând, că am nevoie de cel puțin 2-3 călătorii pentru a percepe un astfel de loc în întregime (sau măcar IMG_3921pe aproape). Ne-am creat o listă luungă de locuri pe care trebuie să le vedem, iar la un moment dat am trăit cu sentimentul că voi fi strivită de presiunea locului și de valul de informații. Apoi, Parisul este, cu certitudine, un oraș care îmi oferă o imagine amplă asupra sutelor de lucruri pe care nu le știu, pe care le-am uitat, pe care mi-aș dori să le aflu. Luvrul se parcurge pe îndelete, preț de câteva zile, dacă se poate, filând momentele liniștite, în care nu este invadat de turiști înnebuniți, care se fotografiază cu tablourile și statuile. Feriți-vă de audioghidul în care riscați să vă prindeți urechile (am căutat-o pe Mona Lisa cu GPS-ul, prin valurile de lucrări, în timp ce ghidul care se blocase înainte de Renaștere). Vă recomand varianta clasică a ghidului de hârtie, credincios și, mai ales, discret asistent. Muzeul Orsay mi-a stârnit pofta de impresioniști și am învățat despre mine că Monet mă scoate din minți și că am o slăbiciune pentru balerinele lui Degas, că i-am subapreciat în mod nedrept pe impresioniști și că, pe măsură ce încep să o înțeleg, arta îmi pune din ce în ce mai multe întrebări. Buun, deci sunt ignorantă și mai am de învățat un milion de lucruri.

M-a pus serios la încercare Centrul Pompidou, paradis de artă modernă, unde sinapsele mele au avut de a face cu exponate cel puțin neobișnuite, unele smulgându-mi câte un ”aaaaa” neîncrezător, când, după încercări nereușite de descifrare cu forțe proprii, citeam prezentarea atașată. Am văzut un Picasso amplu și genial, care, înainte de a se opri asupra halucinantului cubism, a învățat și exersat cu stiluri mai apropiate de înțelegerea unei neofite ca mine. Ce nu am apucat să fac, dar rămâne pentru data viitoare, este să cercetez cu atenție suprarealiștii. Aș putea găsi vreo câteva răspunsuri pentru unele neobișnuite vise recurente ale mele, pe care cinematografia nu le-a descrifrat încă.

20130901_221738Parisul mi-a revelat (în caz că uitasem), ce înseamnă o civilizație ofensivă, grandomană și talentată, spre deosebire de una aflată etern în defensivă, nesigură și înclinată să preia influențe în arhitectură, pictură, muzică, urbanism, atitudine. De la Petit Palais, până la Grădinile Tuileries, de Place de la Concorde, până pe Champs-Élysées, orașul respiră grandoarea și încrederea învingătorului. Spații ample și clădiri monumentale, străzi fabuloase, catedrale în care parcă aș încerca să îl găsesc pe Dumnezeu (e interesant să vedeți o slujbă în Notre-Dame, o catedrală tânără, în vârstă de doar 850 de ani). Și, trecând de la sacru la un delicios profan, pe doritori, Parisul îi poate vindeca de inhibiții, pornind de la Moulin Rouge, prin Muzeul Erotismului și explozia colorată de magazine erotice (am intrat într-un supermarket de gen și am căscat gura preț de câteva zeci de minute bune, minunându-mă și exclamând la fiecare ciudățenie închipuită de mintea umană, întru sfânta plăcere trupească).

Evident, așa cum am făcut anul trecut la Nisa, am intrat într-o librărie pariziană, în căutarea scriitorilor români traduși, loc în care mi-am epuizat elegant franceza (neexersată de atâta vreme) cu ”Avez-vous des ecrivains roumains traduits en français?” Mă așteptam la câțiva canonizați și, poate, ceva titluri publicate acum, să zicem, 5-6 ani, în România, și traduse ulterior în franceză. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr deja o ediție în franceză a romanului (Polirom, 2011), publicată de Gaia Editions, în martie 2013. Mi-a venit brusc pofta de vorbă și l-am înnebunit pe bietul vânzător, cu entuziasmul unui puști care și-a găsit jucăria preferată. Pe raft se odihnea și un Cătălin Dorian Florescu, avec Le turbulent destin de Jacob Obertin (t.o. Jacob se hotărăște să iubească).

Parisul se degustă pe îndelete, iar itinerariul este o experiență personală, subiectivă, pe care vă recomand să o construiți după înclinații, pofte și pasiuni. Fiți fără grijă, Parisul este un oraș tolerant și răbdător, vă iartă orice capricii.

 

A.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andreea Banciu

Andreea Banciu
Vice-președinte și Director de Programe al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007), Andreea este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.