Lucian Dan Teodorovici – Cel care cheamă câinii

Pe l-am descoperit în liceu, pe vremea când căutam să citesc literatură română contemporană, atât pentru că voiam să aflu cum este aceasta față de cea din manuale, dar și pentru a fi împotriva valului celor care spuneau că nu se mai scrie „ca odată”, un „odată” relativ, fără o mare semnificație. Și, printre alte volume, într-o librărie vâlceană, am descoperit o carte cu un nume ciudat și atrăgător, Cu puțin timp înaintea coborârii extratereștrilor printre noi, scrisă de un anume . Nu am rezistat tentației, am cumpărat-o și am citit-o. Nu numai că mi-a plăcut, dar de atunci am cumpărat și citit aproape tot ce a scris scriitorul ieșean.

Probabil că această primă carte nu îi mai este atât de apropiată, e o lucrare de tinerețe, însă pentru mine a fost un început bun și așteptam, de câțiva ani buni, de la încoace, o nouă carte de Teodorovici. a fost una din acele cărți care te fac să reconsideri tot ce știai despre un autor, fiindcă este foarte diferită de restul operei sale, o carte de maturitate, bine gândită, documentată, nemiloasă și adevărată. Așteptările din partea autorului au fost mari și la cinci ani de la Matei Brunul Teodorovici revine cu o nouă carte, la fel de diferită și de neașteptată.

În timp ce lucra la un roman, care a devenit începutul acestei cărți, autorul a aflat că este bolnav și dintr-o dată prioritățile lui s-au schimbat, subiectul despre care scria nu i s-a mai părut important și scrisul a devenit un tratament alternativ, administrat în doze zilnice, alături de citostatice și radioterapie. Cel care cheamă câinii este un roman autobiografic sau un jurnal ficționalizat, dar contează prea puțin încadrarea într-un gen, ceea ce merită spus, de la bun început, este că nu este mai ales o carte despre , despre experiența cancerului, ci mai ales o carte despre scris și importanța acestuia în viața autorului. Scrisul este văzut de autor ca mod de existență, este un instrument de îmblânzit tristețea, de ameliorat durerea și de înțelegere a lucrurilor care i se întâmplă, de la primele semne ale bolii, primele diagnostice, primele tratamente până la  țigări fumate în grabă prin curți imunde de spitale, zboruri ratate și întâlnirii revelatorii.

Teodorovici nu a scris un volum patetic, cu toate că există câteva scene dramatice, cu toate că descrie foarte bine suferința, fără să-și fi plâns de milă, din contră, este o carte care, în mod neașteptat conține și mult umor, uneori involuntar, este și o critică adusă unor instituții sau unor medici care nu își merită titulatura, dar și un „mulțumesc” adresat altora, care și-o merită din plin. De asemenea, este o carte în care autorul colecționează mici întâmplări, notate la cald, uneori imediat după ce s-au întâmplat, dar și unele care s-au întâmplat cu mult timp înainte, și nu au decât o mică legătură cu ce i se întâmplă în prezent, însă scriindu-le, autorul își face puțină ordine în minte și uneori își înțelege mai bine situația prezentă.

Cartea este și o colecție de personaje reale, întâlnite de autor mai ales în spital, precum martora lui Yehova, care savura fiecare moment al bolii soțului ei pentru că o făcea să simtă că se sacrifică pentru el și găsea în asta o mare voluptate sau bătrânul fără voce care avea notat pe un caiet o serie de replici, care se potriveau extraordinar de bine în orice situație. Câteva întâlniri pe băncile spitalului, la o țigară, îl face să se rușineze de propria-i și apoi cade și el în păcatul marilor bolnavi: acela de a vorbi mult despre , de a se raporta la ea la fiecare pas. Însă depășește repede astfel de momente și se concentrează asupra altor aspecte. Teodorovici a știut mereu să creeze personaje interesante și rotunde, dar se pare că realitatea i-a livrat unele dintre cele mai insolite și adevărate, în toate sensurile, de până acum.

Pentru că, așa cum scria pe o plăcuță găsită de el la gunoi, fotografiată și pusă pe FB, „writing is the only way of life”, viața îi și oferă subiecte și personaje pe care să le studieze și despre care să scrie. Și totuși, Lucian Dan Teodorovici scrie cu o remarcabilă detașare și stăpânire de sine despre un subiect care pe cei mai mulți i-ar îngrozi sau care le-ar tăia cheful de a scrie. Însă pe Lucian Dan Teodorovici această experiență l-a adus din nou în fața foii de hârtie și a scris nu cartea pe care ar fi vrut să o o scrie, ci pe cea pe care a trebuit să o scrie. Scriind, și-a descântat boala și a transformat-o într-un personaj cu nimic mai impunător decât altele, au stat împreună la o țigară și apoi fiecare și-a văzut de drum.


Titlu: Cel care cheamă câinii
Autor: Lucian Dan Teodorovici
Editura:
An apariție: 2017
Număr pagini: 264

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ion-Valentin Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Coordonator „Scrie-ți Povestea în Iași” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 225