Muzica şi versurile

Mă trezesc chiaună sâmbătă dimineaţă, deschid televizorul în căutarea unui post care să mă dezmeticească şi să mă mobilizeze şi dau peste un canal de muzică cel puţin ciudat, cu subtitrare „mot-a-mot” (aşa scria în colţul ecranului). M-am dezmeticit de-a binelea citind cu voce tare următoarele versuri: „Vreau să-mi scald maimuţa/în calea ta lactee” (Katie Perry, E.T.). Şi să te ţii, nenicule! Cu fălcile încleştate de râs,  citeam cu voce tare rând după rând, enormitate după enormitate. Am realizat că, în virtutea meseriei mele, de multe ori mi se întâmplă să gândesc în engleză şi uit să transpun multe lucruri în limba maternă, dacă nu este neapărat necesar. Şi mi-am amintit cât de frivole (unele de-a dreptul ridicole) pot fi versuri pe care le fredonăm cu veselă ignoranţă, pe linii melodice molipsitoare, care au trecut cu siguranţă testul timpului. Indiferent de generaţie, s-a fredonat cel puţin o dată „Vreau să-mi călăresc bicicletaaa/Vreau să-mi călăresc biclaaa” (clue: 1978). Aaa, în aceeaşi notă: „Toţi trăiam într-un galben submarin/Galben submarin, galben submarin”. E drept, semnificativ mai puţin vulgare decât versul de deschidere, dar  cu certitudine la fel de frivole.

După un strop de introspecţie, am găsit şi o explicaţie şi o reţetă pentru poezia din spatele muzicii pe care o ascultăm. E drept că Coperta-album-Pink-Floyd-The-Wallactul de a asculta muzică şi-a pierdut în sine din caracterul festiv – muzica este peste tot, se aude în maşină, în lift, în bucătărie  (la radio) sau la coafor. Într-o oarecare măsură, acest fapt este un motiv serios pentru faptul că nu se acordă mare atenţie versurilor şi ne trezim de multe ori, consternaţi, că ascultăm nuş’ce absurditate de cântecel, pentru că are un refren foarte catchy, deşi, luate la bani mărunţi, versurile par compuse de un copil precoce de 4 ani, care citeşte cuvinte pe pereţi, pe afişe, în cartea de bucate uitată în bucătărie.

Revenind, că e vorba de umor sau de mesaj de altă natură, poezia din spatele muzicii creează o puncte excelentă între oameni, cărora le poate deschide orizonturi de înţelegere neaşteptate sau pe care îi poate ajuta să exteriorizeze procese interioare mai dificil exprimabile în condiţii normale. Ca să nu mai vorbim de versurile manifest social, apropo de dementa dezlănţuire , devenit simbol al răzvrătirii împotriva unui sistem opresiv şi sufocant. Un fapt interesant, cu un an înainte de lansarea memorabilului album The Wall (1979, mot-a-mot Zidul, că veni vorba, sic!), peste ocean, Hubert Selby Jr. lansa Requiem for a dream (Requiem pentru un vis), un roman-poem al suferinţei, dependenţei şi slăbiciunii umane. Nu e vorba de o coincidenţă, ci mai curând de un simptom al unei crize colective de adaptare. Simptom similar întâlnit spre finalul anilor ’90, când Radiohead incanta monoton, pe fundal muzical (1997):

Fitter happier

more productive
comfortable
not drinking too much
regular exercise at the gym (3 days a week)
getting on better with your associate employee contemporaries
at ease
eating well (no more microwave dinners and saturated fats)
a patient better driver
a safer car (baby smiling in back seat)
sleeping well (no bad dreams)
no paranoia

 

iar System of a down scanda în albumul de debut (1998)

Recognition, Restoration, Reparation,
Recognition, Restoration, Reparation,
Watch them all fall down.

Revolution, the only solution,
The armed response of an entire nation,
Revolution, the only solution,
We’ve taken all your shit, now it’s time for restitution.

Requiem for a dream pe care l-am pomenit mai sus a fost ecranizat cam în acelaşi interval de timp (2000), în criza de final de mileniu. Dacă urmăriţi cu atenţie versurile, veţi descoperi că puteţi înţelege într-o mai mare măsură, cu mai multe nuanţe, vremuri pe care cifrele istorice nu le pot descrie tridimensional. Muzica, în schimb, da.

Apropo de versuri şi de cât de fascinantă poate fi poezia din spatele muzicii, mi-amintesc cum am descoperit-o pe Kate Bush, cu muulţi ani în urmă. O combinaţie surprinzătoare: versuri despre o carte, pe o linie melodică ce respira anii ’80 prin toate notele, cântate de o voce neobişnuită (nişte înalte destul de greu de atins). Vă mai amintiţi Wuthering Heights, cartea (n.ed. La răscruce de vânturi)? Dar Wuthering Heights, melodia în care Cathy îl cheamă, îl strigă, îl imploră pe Heathcliff, tânguindu-se:

Heathcliff, it’s me, Cathy, I’ve come home
I’m so cold, let me in-a-your window

Pot face asta pe pagini întregi. Vă pot povesti despre versurile curate şi dureroase, dar lipsite de patetism ale lui Sufjian Stevens (încercaţi albumul Illinois, 2005). Sau despre bijuteriile poetice ale Reginei Spektor care, deşi de naţionalitate americană, îşi trădează sorgintea rusă, în versurile pline şi bogate în detalii, grele ca nişte falduri, care se desfac asemenea păpuşilor Matrioşka, la prima audiţie, a doua audiţie, a treia audiţie….

Mă voi opri aici, în schimb, şi vă voi recomanda să acordaţi atenţie versurilor din când în când. S-ar putea să priviţi melodia cu alţi ochi. Nu de alta, dar:

Roz este noua mea obsesie/roz nici măcar nu e o întrebare           (mot a mot)

A.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andreea Banciu

Andreea Banciu
Vice-președinte și Director de Programe al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007), Andreea este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.