Drumul de la poezie către proză este unul foarte anevoios. De această barieră s-au lovit mulți dintre poeții români apăruți în ultimii 10-15 ani, iar discuțiile în acest sens sunt interminabile. Nu voi nominaliza niciun autor care a făcut pasul, pentru că nu aceasta este miza textului. Din punctul meu de vedere, cartea lui Mihai Curtean este mai mult aflux decât flux. Prin ochii cititorului, volumul apărut la Herg Benet în 2013 se vede ca un conglomerat/aflux de poezie, pagini de jurnal, biografism și notații filosofice.
Criticul Alexandru Cistelecan vorbeşte pe coperta a IV-a despre faptul că Mihai Curtean nu se repetă decît în măsura în care nu-şi poate risipi obsesiile. La o sumară trecere în revistă, flux vorbeşte despre dragoste şi suferinţă, despre posibilitatea, dar şi despre dorinţa de a evada din cotidian, despre coexistenţă şi dualitate în cuplu. Acestea ar fi obsesiile care mi-au sărit în ochi şi despre care vorbeşte Cistelecan.
“era o scenă-ntr-un film când cineva unea corpurile a două femei şi din două făcea una singură” (p.6)
“şi mâine o să ies îmi plănuiesc evadarea din oraş marea evadare din măruntaiele ăstea cu molii gigantice dospite prin nişe” (p.20)
La nivel de construcţie, cartea lui Mihai Curtean suferă. În primul rând, sunt destul de multe inserţii din limbi străine (germană, franceză, engleză, sanscrită etc.), care nu ajută deloc textul. Nu prezența lor în sine deranjează, ci faptul că sunt urmate de traducerile acestor expresii în limba română. Această formă de repetiție nu lasă textul să respire, și așa sufocat pe alocuri de lipsa semnelor de punctuație.
„you move faster with every fake smile that you get te mişti mai repede te mişti mai repede uiţi mai mult” (p.11-12)
O altă problemă cu care se confruntă această cartea o constituie trecerea destul de artificială de la o poetică narativă către un discurs filosofic pe alocuri steril.
„mă cheamă luca şi până acum am căutat sarea înţelepciunii şi am aşteptat-o am iubit oamenii până la refuz am urât oamenii până la refuz” (p.97)
Mai mult, poetul împrumută declamaţia lui Ginsberg fără a-şi lăsa deloc amprenta personală (inclusiv la nivelul formei poetice). O altă sursă de inspirație ar putea fi și romanul Drumul de Cormac McCarthy.
„am văzut oamenii crezând în noi ordine sociale fiind duşi la exterminare după care am văzut venind vremuri pentru utopiile religiei şi iluziile falselor revoluţii spirituale.” (p.92)
Cu ce rămân după parcurgerea fluxului? În primul rând cu o interesantă poveste de dragoste în formă de romb (luca, ana, sonia și eliza). Cele patru personaje par a fi complementare două câte două indiferent de combinația aleasă.
„mă gândesc acum că nu puteam vedea inocenţa în ana echilibru în sonia şi frumuseţe în eliza” (p.35)
În al doilea rând, după cum remarca poetul Marius Surleac, fluxul își poate inversa capetele, putând fi reluat din orice poziție. Un exercițiu interesant ar putea fi citirea celor douăsprezece capitole în sens invers. Nu în ultimul rând, Mihai Curtean nu își dorește cu adevărat să renunțe la hainele de poet, fiind capabil să aducă în prim plan zone poematice ca cea de mai jos:
„dacă am putea să ne schimbăm amintirile între noi ce persoane am deveni ce măşti ni s-ar scurge pe feţe şi dincolo de feţe şi ce gust ar avea umorile secretate de fiinţele noastre metachimice” (p.48-49).
Volumul de faţă pare să fie o zonă de tranzit. Mihai Curtean încă îşi plănuieşte evadarea, dar momentul e aproape.
–
Autor: Mihai Curtean
Editura: Herg Benet
Colecția: Radical din 7
Nr. pagini: 110
An apariție: 2013
Preț aproximativ: 19.5 RON
–
Surse foto aici şi aici