Despre întoarcerea la mit şi la dragoste

michael cheval2

Într-o eră a comunicaţiilor şi a demitificării, lumii i se topesc structurile bazate cândva pe intuitivitate şi secret. Considerând că animalitatea noastră se rafinează astfel, oamenii au smuls dragostei ceea ce îi era mai propriu: esteticul şi magicul. Astfel, nu au făcut decât să îi sporească de fapt bestialitatea, privând dragostea de complicitate şi aruncând-o pe un teren al jocului dintre puteri.

Societatea de azi, în încercarea de a educa dihania care stăpânea moralitatea din om, a declanşat efectul invers al iubirii. Aducând acest sentiment din planul jocului şi al desfătării într-unul al monstruosului şi al dezgustătorului, e vizibil cum pseudodragostea de azi condamnă şi reclamă tocmai abandonul specific confesionalului îndrăgostirii. Noile criterii care ne vorbesc despre cum se iubeşte, ţin ascunse toate trăsăturile cunoscute cândva de noi în lecturi. Sigurul lucru rămas, se pare, măcar pe jumătate, este eroticul.

Tocmai fiindcă gândim dragostea drept mit potrivit numai lecturilor noastre, cred că trebuie să răscolim trecutul, cu consemnările sale, pentru a ne aminti şi reconstrui criteriile în baza cărora ne îndrăgosteam. Nu ne este străin faptul că, atunci când se cunoaşte pe sine, omul cunoaşte parcă întreaga viaţă umană. Pentru asta însă trebuie aduse laolaltă trecutul şi prezentul, prin interogare. Când a devenit deci dragostea câmp de luptă pentru putere, pentru cine domină pe celălalt, pentru cine impune şi condamnă mai multe?

Întorcându-ne la imaginaţia primă şi la direcţiile sale abstracte, regândind trecutul iubirii aşa cum ni se înfăţişa demult de la distanţă, nu am crea ficţiune, ci am readuce dragostea printre noi, aşa cum era ea. Propun înstrăinarea, în această eră a comunicaţiilor, fără a vedea în asta nesupunere faţă de prezent. Doar să dăm dragostei ceea ce era al ei, adică umbrele, subînţelesurile, subtilităţile şi magia unor zile în care este nevoie să ne întâlnim la jumătate de drum, în lipsa parametrilor stabiliţi de omul modern.

Să ne amintim că scopul imaginarului şi al mitului nu este acela de a anihila realul. Din neputinţa de a crea astăzi cât mai liber iubirile cunoscute din lecturi, e necesară întoarcerea la acea viziune despre dragoste care să ne dea o identitate de împrumut, cu ajutorul căreia să puteam crea printr-un exerciţiu istoric dragostea.

În acest fel se poate observa că viaţa este pasivă. Pe ea se mişcă la nesfârşit structuri care reuşesc să amestece tradiţia cu noutatea, dând pentru moment un caracter obiectiv studiului nostru, doar prin faptul că trăim într-o anumită măsură ca cei anteriori epocii noastre. Totuşi, pentru a cunoaşte măcar parţial aceasta, trebuie să ne aplecăm asupra cazurilor particulare, recunoscându-ne totodată ca subiecţi, căci cunoaşterea trecutului are obiectivitate însă în adâncuri conţine subiectivitatea indivizilor timpului respectiv.

Să iubim ca personajele noastre preferate, crezând în sincronicităţi şi în magia surprizelor, să ne detaşăm de cele care astăzi sunt atât de greşit socotite lumeşti. Renunţând la a mai privi prin ocheanul tehnologiei la viaţa celuilalt şi întâlnindu-ne în timp ce uităm de noi, pentru a-l vedea pe celălalt, ne putem reîndrăgosti. Oricât de anacronică pare a fi o astfel de dragoste, ea vine imediat ce ne uităm la celălalt ca la o oglindă, fără a fi egoişti. Cunoscându-l prin interogare, nu prin interdicţii, mesaje sau prin culisele unei reţele care ţine la dospit neîntâlnirea. Neimpunând graba şi dovezile, ne uităm în tihnă la celălalt cum se dezveleşte, cum ne scoate nouă la lumină o realitate dincolo de cea a disponibilităţii greşite şi fără măsură. Cu cât avem mai mult de le celălalt, cu atât ne temem mai mult în egoismul nostru iar asta trebuie să înceteze.

Reluând mitul de acolo de unde a rămas nealterat, să ne putem retrage în intimitatea odăii fără să tragem cu coada ochiului la viteză, ci din contră, aşteptând ca celălalt să deschidă ochii către lume şi inima către un om care nu mai aşteaptă nimic de la ceilalţi, ci doar de la el însuşi. Să oprim cruciada lucrurilor care cred că ni se cuvin iar ele vor veni în prezent, aşa cum numai basmele ne-ar fi putut convinge vreodată că este posibil.
Carla-Francesca Schoppel

sursa foto: https://www.facebook.com/TheMastersOfTheSurrealismAndTheMagicRealism

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

(x) Colaborator SB

Absolventă și masterandă a Facultății de Filosofie. Rătăcită, dar nu pierdută în labirintul basmului, deschide cu cheia visului „Alice în Țara Minunilor”, studiind povestea dintr-o perspectivă filosofică. Rar, scrie poezie.

Număr articole publicate : 35