Cristian Meleşteu – Radiografia unei zile de mai

radiografiaFără să am cea mai mică senzaţie că exagerez, revelaţia mea literară de anul acesta se numeşte Cristian Meleşteu. Sunt convinsă că mulţi dintre voi nu aţi auzit de el, m-aş fi aflat şi eu în aceeaşi postură, dacă Arnoux nu m-ar fi tras de mânecă şi nu mi l-ar fi oferit. Spre lectură, vreau să spun. Şi afirm asta pentru că am încercat să găsesc recenzii ale cărţilor lui sau alt gen de referinţe, dar fără prea mare succes. Se pare că nu mulţi l-au citit încă. Altfel, nu-mi explic tăcerea din jurul literaturii lui.

Trebuie să spun de la început, însă, că Radiografia unei zile de mai s-ar putea să nu vă placă, dacă sunteţi fani ai literaturii liniare, cu un fir roşu foarte vizibil şi foarte clar trasat. Pentru că povestea scrisă de Cristian Meleşteu este oricum numai liniară nu. Am văzut că unii îl compară cu Marin Preda şi cu Fănuş Neagu. Poate că pe ici, pe colo, există unele ecouri din proza celor doi, dar eu aş spune că foarte puţine. În realitate, Cristian Meleşteu pare să aibă un stil propriu care nu necesită comparaţii, o siguranţă a scrisului de admirat, pe care o simţi încă de la început şi care nu prea lasă loc de fandări. Adăugaţi o ironie subtilă, cinism, dar nu unul agresiv, umor şi o să începeţi să aveţi o imagine a scrisului său.

Revenind la Radiografia unei zile de mai, o să repet: nu este o poveste obişnuită, ba chiar poate fi numită bizară. Este compusă din trei proze aparent independente, dar care sunt legate prin prezenţa aceluiaşi personaj principal, care prinde viaţă în cele mai neaşteptate ipostaze şi care trăieşte întâmplări la limita dintre real şi fantastic, dar nu fantastic în sensul cunoscut azi ca fantasy, ci în sensul unei lumi vieţuind chiar pe linia dintre posibil şi imposibil; o echilibristică ciudată, care te ţine captiv în poveste, tocmai pentru că nu poţi aluneca nici într-o parte, nici în alta, totuşi, cumva, recunoşti lumea aceea şi vrei să stai acolo până la final, doar-doar o să reuşeşti să o identifici, să îi dai un nume ştiut.

Prima proză, cea care dă şi titlul volumului, are mai multe trimiteri în imediat, iar eu aş zice că, pe alocuri, sunt chiar prea vizibile aluziile la politic, la întâmplări pe care, cu siguranţă, le veţi recunoaşte. Dar povestea e salvată prin stil, prin haina în care acele aluzii sunt îmbrăcate. După cum spuneam, Cristian Meleşteu are umor şi o ironie fină. Plus o cursivitate şi un ritm pe care le-am mai întâlnit doar în proza de limbă spaniolă, de care aş spune că românul nostru se apropie, inclusiv prin flexibilitate şi prin imaginarul care denotă plăcerea de a se juca în scris. Pentru a vă contura un pic lucrurile: în această primă parte, un scriitor-ziarist ajunge să fie internat la un ospiciu, înainte de 1989, lucru pe care îl deducem, pentru că nu e localizat clar în timp, dar e imposibil să nu îţi dai seama de el. Aici, îngerii pictaţi în capela instituţiei îi îndeplinesc trei dorinţe. Urmare a uneia dintre ele, personajul ajunge coleg de cameră tocmai cu medicul care îl trimisese la nebuni şi care fusese colaborator al Securităţii. Omul nostru îl omoară şi îi fură banii ascunşi în pernă, o groază de bani, cu ajutorul cărora, după faimoasa Revoluţie, devine foarte bogat şi începe, astfel, o serie de aventuri pe care am să vă las să le descoperiţi singuri, pentru că nu au acelaşi farmec dacă sunt (re)povestite.

A doua proză este intitulată Colonia subterană, iar aici personajul nostru ajunge să trăiască în lumea oamenilor străzii, a aurolacilor din canale, urmare a imposibilităţii lui de a mai dormi. Dar nu trebuie să vă aşteptaţi nici aici să găsiţi o relatare clasică, o poveste lacrimogenă despre lumea amintită. Nici vorbă. Iată un mic fragment:

„Îi era somn, un somn ciudat ce nu-l lăsa să doarmă. Se întinse pe mormanul ăla de cartoane, se înveli cât putu mai bine cu cârpele alea împuţite şi, brusc, i se făcu dor de patul de acasă, de friptura pe care mama i-o făcea aproape arsă, aşa cum îi plăcea lui, de supa cu găluşte, de femeia care nu mai obosea să-i umble prin minte…
„O şedinţă, râse el, am nevoie să prezidez o şedinţă ca să mă revigorez.”
A doua zi se interesă care este cel mai spaţios canal din oraş, sechestră toţi banii membrilor cetei lui, se duse şi făcu o baie la baia Publică, îşi cumpără un costum, o cămaşă şi o cravată aproape noi, de la un second-hand, se tunse, îşi aranjă barba la frizer, şi-şi trimise oamenii să convoace toţi şefii de canale, pentru şedinţa de a doua zi, dar şi să încerce, cât mai discret, să le afle nemulţumirile şi visele. Seara, vobi mult cu oamenii lui, care-şi îndepliniseră bine sarcinile, ca să afle care sunt problemele cele mai mari în canal şi ce şi-ar dori cel mai mult oamenii, ca să poată să-şi facă un dicurs cât mai bun.”

Poate că nu sunt cele mai relevante rânduri, e şi greu să alegi doar câteva, pentru că trebuie citită toată cartea, pentru a înţelege mai bine ceea ce eu numesc genialitatea acestui scriitor.

Partea a treia este intitulată Ultimul pahar de vin. Fals tratat despre o iubire imposibilă şi reprezintă, de fapt, povestea unei obsesii erotice. Nu o să detaliez foarte mult nici în acest caz, o să spun doar că găsim şi aici trimiteri la real, unele mai subtile, altele nu foarte, dar cert este că nu sunt plictisitoare, pentru că, încă o dată spun, stilul este cel care nu te lasă să abandonezi şi te ţine legat de întâmpările bizare (mă repet?) ale acestei lumi care populează imaginaţia lui Cristian Meleşteu.

Concluzia mea cred că este clară: dacă vă întâlniţi cu romanele lui prin librării, nu le ocoliţi. Cel puţin pe acesta despre care am încercat să vă vorbesc aici. Deocamdată, este singurul pe care l-am citit, dar am în aşteptare un altul semnat de el: Revoluţia borfaşilor. Trebuie doar să-mi fac timp pentru el.

Totuşi, am şi mici reproşuri de făcut. Nu scriitorului, ci editurii Cartea Românească. O parte din carte este presărată cu „oltenisme”, cu formulări de genul „nu reuşii să adorm”, „nu mă recunoscu”, „mă lăsai convins”, „iarna ce ne bătu la uşă”, „îmi dădu” şi altele de felul acesta. Nu ar fi o problemă, dacă ele s-ar regăsi în tot volumul, dar apar sporadic şi deranjant şi sunt, evident, o scăpare. La fel cum este, tot pe alocuri, absenţa concordanţei timpurilor. Este păcat, pentru că astfel de detalii pot diminua plăcerea unei lecturi.
Autor: Cristian Meleşteu
Editura: Cartea Românească
Anul apariţiei: 2012
Număr de pagini: 208
ISBN: 978-973-23-2979-5
Preţ: 24,95 lei

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Dorina Tătăran
Invitat permanent

Traducătoare de literatură la o casă importantă de editură din România, Dorina a fost premiată în 2012 la ediția a III-a a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, secțiunea Proză scurtă. Este o fidelă cititoare de „sud-americană”. Scrie proză scurtă dar se ferește să publice (încă). Iubește cafeaua și florile.

Număr articole publicate : 176