Anul 2013 nu m-a făcut mai bună, mai binevoitoare sau milostivă. Şi nici nu vreau să devin mai bună, când am de-a face cu insuficienţa. Sau cu autosuficienţa.
Nu cunosc istoria librăriei Dalles. Nu-i vina mea că mi-a ieşit în cale într-o zi în care muncisem pe rupte şi mă grăbeam spre o întâlnire. Nici măcar vina lor nu e! A fost o întâmplare. Îi promisesem fiului meu că-i cumpăr seria “Narnia”, după ce văzuserăm filmul împreună. Şi, cum mă grăbeam, am intrat în cea mai apropiată librărie.
Faptul că i-am iubit multă vreme mă îndreptăţeşte să mă leg de ei şi, dacă e cineva cu putere de decizie care citeşte acest articol, ar trebui să îl ia cât se poate de personal! Pentru că şi eu am luat la modul personal faptul că librăria care îmi era atât de dragă la un moment dat arată acum ca un bătrân bolnav de cancer. Pană şi pagina lor de Facebook arată ca după o cură de citostatice!
De ce fac paralela cu cancerul? Pentru că am avut de-a face cu el, am prieteni dragi, cunoştinţe şi chiar rude care duc pe picioare această greutate. Şi o fac cu decenţă, cu stoicism şi umilinţă – unii dintre ei. Dar imaginea librăriei plină de praf, haotică, mâncată de boală din interior, cu oameni plictisiţi, îmbrăcaţi în culori pestriţe, cu un gardian fără uniformă – doar un badge atârnat de gât îmi indică faptul că e angajat al librăriei – cu rafturi şi gondole de pe vremea lui Pazvante (am aflat de curând originea acestuia – soldat otoman, mercenar în garda lui Mavrogheni, numit Chioru pentru că şi-a pierdut un ochi în nu ştiu ce bătălie) mi-au lăsat impresia unui bolnav fără speranţă. Un bătrân mâncat de cancer şi care a renunţat la luptă. Un sistem învins din interior.
Mulţi dintre noi intrăm în librării din ce în ce mai rar şi din ce în ce mai grăbiţi. Asta o ştie toată lumea. Plecând de la acest considerent, aşezarea cărţilor, împărţirea pe diferite domenii precum şi aşezarea rafturilor în spaţiu ar trebui să fie făcute de aşa natură încât să ajute cititorul grăbit: să găsească titluri mai repede, să plătească şi să plece. Eventual să îi pice ochii şi pe ceva apariţii noi, atrăgătoare şi, mergând pe principiul cumpărăturilor de impuls, să cumpere fără să se gândească prea mult. E cam stupid să te gândeşti că poţi reţine clientul într-o librărie şi că îl poţi face să cumpere pe modelul Ikea, unde dacă intri şi nu ştii scurtăturile, rişti să pierzi ore întregi acolo.
Am pretenţia că mă descurc oricând într-o bibliotecă sau într-o librărie. Mi-am petrecut zeci de ore în astfel de locuri. Poate sute. Plimbându-mă însă în spaţiul Dalles, m-am găsit în imposibilitatea de a localiza repede colecţia căutată. Ofer o laudă celui care îmi spune de ce: psihologie, istorie, Teora, religie, Corint, artă, literatură etc.
Trebuie să-mi recunosc un mare defect: nu semăn deloc cu bărbaţii, prin urmare cer lămuriri foarte repede. Nu am răbdare să descopăr prin încercare şi eroare şi îmi lipseşte cu desăvârşire sentimentul de jenă când nu ştiu ceva: unde mă aflu, cum să ajung într-un loc, unde se află colecţia „Cronicile din Narnia”. Trec repede pe lângă secţiunea „Autoeducare”, zâmbind la gândul că ar trebui sa existe o carte prin care să ne putem autoeduca să ne descurcăm în spaţii haotice si mă reped la primul om cu badge pe care-l văd. Ghinion! E gardian şi nu mă poate ajuta. Fără să-mi adreseze vreun cuvânt (o fi vreo restricţie impusă de fişa postului?!), îl strigă repede pe colegul ocupat cu aranjatul cărţilor, îmbrăcat într-o vestă rosie, matlasată şi închisă la fermoar. Probabil că badge-ul e pe dedesubt. Colegul mă ajută, mă duce la raftul unde scrie „Literatură pentru copii”, scoate colecţia pe care o iau şi mă duc repede la casă să o plătesc. Cel puţin nu a bâjbâit! În timp ce aştept să vină „doamna” de la casă, am suficient timp să mă gândesc că ar trebui să mă simt copil de vreme ce citesc cu plăcere (a se citi „devorez”) literatura fantasy. Că, dacă aş fi văzut raftul cu pricina, aş fi trecut pe lângă el gândind că nu-mi trebuie cărţi de colorat. Şi, dacă Narnia este trecută la „literatura pentru copii”, atunci o fi existând şi „literatură pentru adolescenţi”? Sau „literatură pentru adulţi”? Şi, mai ales, ce s-ar găsi în acestea? Probabil că la adolescenţi l-au băgat pe Nietzsche, iar la adulţi au băgat direct filme, că literatura s-a terminat. Şi mai am timp să cercetez şi prostioarele puse pe tejghea, pentru cei care au impulsuri de ultim moment. Deşi sunt destul de impulsivă, nu-mi vine acum niciun impuls. În sfârşit vine „doamna”, îmbrăcată şi ea în aceeaşi vestă matlasată şi mă prind, în sfârşit, că asta e uniforma lor. Na, că a venit şi impulsul! Nu prea le am eu cu moda, dar totuşi toată fiinţa mea se revoltă şi-mi vine să strig „NU”! sau „DE CE”? De ce vrei să-mi sugerezi că mi-e frig? De ce vrei să mă faci sa tremur într-o atmosferă caldă, care ar trebui să mă îmbie să mă aşez, nu să fug? De ce mă programezi să plec cât mai repede de aici, când din banii mei îţi iei tu salariul? De ce îţi stă părul ca o mătură, de ce m-ai făcut să aştept, de ce nu-mi zâmbesti şi de ce …
Toate astea au fost strigate în gând. Cu zâmbetul pe buze, urmat de „vă mulţumesc frumos!” Pentru că aşa sunt eu. Plec de acasă aranjată, pieptănată, mirosind a parfum, cu zâmbetul şi cu „mulţumescul” pe buze.
La ieşire arunc o ultima privire la vitrina cancerosului şi mă oripilez. Văd un fier de călcat vechi, de genul celor încălzite cu cărbuni încinşi. Mai văd sticle de vin, nişte ceasuri de perete şi nişte farfurii model artizanal, toate prăfuite şi aruncate acolo fără noimă. Fără poveste. Şi tot ce văd este cancer. Mă întreb, retoric, de ce este asociată cartea cu aceste obiecte? Dacă tot au pus un fier de călcat, de ce nu ar pune o pereche de pantofi chic, că doar şi femeile bogate citesc, nu doar cele care nu-şi permit menajeră? Aş spune chiar că mai degrabă cele care îşi permit menajeră citesc, decât cele care doar calcă şi fac mâncare. Şi ochii îmi cad din nou pe secţiunea „Autoeducare” şi mă gândesc instantaneu la „Autoaparare”. Sistemul imun al acestui bătrân a cedat. Este invadat de prea multe metastaze şi mă gândesc cu tristeţe că va muri şi va rămâne neîngropat, pentru că nu ştim unde să-l ducem. Probabil că va rămâne în stradă, acolo unde e, va zace acolo şi din ce în ce mai puţini trecători vor mai strâmba din nas, pentru că va fi parte din natura locului. Şi poate, cu puţin noroc, se va transforma. La fel ca natura, primăvara. Poate primăvara viitoare.