Avanpremiera noului roman al Cristinei Nemerovschi

Fragment din romanul (, 2013)

 

coperta-nymphette-micaM-am născut în noaptea de 21 spre 22 decembrie. Poate dacă ar fi fost un 22 decembrie din oricare alt an, nu 1999, aș fi scăpat de prenumele imbecil și insuportabil de Victoria. Dar așa, fiind 99, deci aniversarea a 10 ani de la revoluția pulii, creierul de găină beată al maică-mii s-a gândit că ar fi un frumos gest de patriotism să mă numească Victoria. Dar n-a fost de ajuns! Ca și cum Victoria nu e un nume destul de jenant, s-au gândit ei doi să mă potcovească și cu o denumire de prăjitură. Victoria Violeta. Violeta, prăjitura aia idioată cu șerbet mov. Am urât prăjitura asta din tot sufletul. Nu mi-am mâncat tiza decât de vreo 4 ori în toată viața mea, și m-am bucurat cinic când a cam fost scoasă de pe piață. Probabil cofetarii o asociau cu vreun simbol al comunismului, iar cofetăriile astea noi, de fițe, nu prea mai expuneau Violete. Nu dădea bine. Așa că am rămas cu al doilea prenume cumva degeaba, căci până și prăjitura dispăruse. Nu că Victoria mi-ar fi plăcut mai mult ca Violeta. Dar, drăcia dracului, tuturor celor care mă întâlneau, în vreun fel sau altul, le cădea cu tronc prenumele ăsta. “Victoria, ce nume frumos, ce sonor!” Ajunsesem să mă feresc să leg relații strânse cu cei cărora le plăcea prenumele meu. Când întâlneam un om care pufnea în râs la auzul numelui Victoria, făceam tot posibilul să-l păstrez în preajmă. Când terminasem clasa a patra, Victoria suna pentru mine ca loviturile învățătoarei care mă scotea în fața clasei și mă bătea cu linia la palmă. Era printre singurii oameni care îmi pronunțau prenumele întreg, și o făcea parcă cu o pasiune uriașă, punându-și în tonul aspru cu care mă striga toată amărăciunea vieții ei de femeie cu trei copii, părăsită de bărbat. Ceilalți se obișnuiseră deja să mă strige Vicky.

Nașterea mea în noaptea de 21 spre 22 decembrie nu mi-a adus doar un nume imbecil. Mi-a adus și relații complicate cu mama, care, imediat cum m-a născut, a simțit că mă urăște în aceeași măsură în care mă iubește. Era încă tânără, avea 23 de ani și, deși însărcinată în luna a opta, se pregătea de o trecere în noul mileniu cât se poate de wild, cu o petrecere la o cabană alături de prietenii lor cei mai buni, ai ei și ai tatii, o gașcă de vreo 12 persoane. Cu băutură, artificii, sex și ce alte metode de distracție or mai fi avut ei pe vremea aia. Dar eu, încăpățânată și nesimțită, i-am rupt apa pe nepregătite, obligând-o să meargă la spital și să petreacă acolo Crăciunul și zilele de după, transformând rochia grena pentru gravide sexy și pantofii cu toc cui planificați pentru 31 decembrie într-un vis care a rămas neîmplinit. Asta e, pesemne că n-am vrut să mă nasc în 2000. Am vrut să fiu un copil al vechiului mileniu. Nu m-a iertat niciodată pentru asta.

În ce-l privește pe tata, a fost mereu blegul familiei. Nu avea niciun cuvânt de spus. Cred că nici legat de numele meu nu a avut o părere proprie. Mda, vechiul blestem al bărbatului care își ia o femeie mai frumoasă decât merită, sau decât crede societatea că merită. Tata a fost mereu panicat că mama îl va părăsi, că îl va înșela, că se va plictisi de el. De plictisit se plictisise, e adevărat. Pe toți ne plictisea tata, ne irita aerul lui mereu apatic, calm, ca și cum nimic n-ar fi mai important decât meciul de fotbal de sâmbătă seara de la TV și jocul de table seara, în spatele blocului, când nu era prea frig afară. Jobul la agenția de turism unde învârtea toată ziua niște hârțoage nu-i oferea subiecte palpitante pe care să le discute cu noi când ajungea seara acasă, așa că își făcea datoria de a comunica strictul necesar cu familia întrebându-mă pe mine dacă e totul în regulă la școală și dacă am luat vreo notă. “Îhâm”, îi răspundeam invariabil, zilnic, cu gura plină de suc sau mâncare, și nici măcar nu se obosea să mă descoasă dacă „îhâm” însemna da sau nu. Evident că, din cauza acestei lipse acute și stupide de comunicare, el era convins că sunt încă virgină. Mama probabil bănuia că nu mai sunt, după ce îmi găsise în sertarul biroului pastile de a doua zi, prezervative, cătușe cu blăniță și un test de sarcină pe care îl cumpărasem preventiv, fără să fie deocamdată nevoie să-l folosesc.

Revenind la tata, nici legat de Tedy nu era în stare să ia decizii. Le lua tot mama. Când l-au exmatriculat prima dată pe frati-miu, în clasa a șaptea, fiindcă îi găsiseră jurnalul în care descria cu amănunte cum avea de gând să pună o bombă în sala de sport și cum avea să-și tortureze colegii, lucrându-le beregata cu un cuțit bont, mama a decis la ce școală avea să-l mute. Tata a ridicat din umeri, cu un „cum crezi tu că e mai bine”. Eu mă pregăteam de banchetul de sfârșit de clasa a patra. Mă bucuram că scap de scorpia de învățătoare și că exista o șansă, cât de mică, ca nimeni să nu-mi mai spună Victoria în viitor.

Tedy schimbase până în 2012 trei școli și șase licee. Culmea e că niciodată nu pusese cu adevărat o bombă, și nici nu-și omorâse colegii. Doar vorbea despre lucrurile astea, despre intențiile lui. De la a doua lui exmatriculare, în clasa a opta, eu știam de fiecare dată când avea să se întâmple următoarea. Erau tot felul de indicii, în principal o febră a lui Tedy, un patos cu care vorbea despre potențialele lui crime. Chestia asta îi speria pe cei din jur și, când apărea ea, știam că Tedy va trebui să spună la revedere foștilor colegi și profi. Mă rog, nu era ca și cum le-ar fi simțit lipsa, după ce se muta. Singurele ființe de care îi era dor, după exmatriculare, erau maidanezii din curtea școlii. Am mers de câteva ori împreună să-i revedem, și Tedy i-a hrănit cu parizer de pui. Ultima noastră excursie de acest fel, anul trecut, era să se sfârșească foarte prost. Fosta lui dirigă, cea care ceruse în consiliu exmatricularea, îl văzuse pe geamul cancelariei și sunase la Poliție. Dar am avut timp s-o ștergem la fix.

[…]

Termin și berea asta, odată cu tortul, care n-a fost grozav. Iepure vorbește în continuare la telefon. Mă întreb din senin dacă individual ăsta a omorât vreodată pe cineva. Probabil că nu. E atât de înfiorător de trist să constați că trăiești într-o lume în care cei mai mulți oameni n-au ucis niciodată pe nimeni. O lume cu oameni anesteziați, lipsiți de coaie și atât de proști încât nu se pot dedica nici măcar urii lor.

Am visat de multe ori că îi omor pe mama și tata. Eu, spre deosebire de majoritatea idioților, dacă n-am făcut-o încă, nu înseamnă că n-am s-o fac într-o bună zi. Cred că, pur și simplu, aștept un moment în care să simt cu adevărat că mami și tati sunt fericiți. Atunci va fi momentul potrivit. Și Tedy face la fel. Dacă nu a pus bomba aia, nu înseamnă că n-o s-o facă. Așteaptă doar momentul în care gestul lui va avea cu adevărat impact. Vrea s-o facă atunci când toți se vor simți cel mai în siguranță, vor crede că trăiesc cel mai pașnic moment din existențele lor penibile.

Pur și simplu, nici Tedy și nici eu nu vrem să fim previzibili.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andrei Zbîrnea

Avatar
Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. A fost Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012 până în 2015. A publicat "Rock în Praga" în 2011 și "#kazim (contemporani cu primăvara arabă)" în 2014 la editura Herg Benet.

Comentarii

  1. Mie îmi place. Mă-ntreb ce-oţi fi vrând să citiţi voi, ăştia care strâmbaţi din nas: numai poveşti cu zâne?

  2. Anul 2000 face parte, ca si 1999 din mileniul al II-lea. Prin urmare, fraza „Asta e, pesemne că n-am vrut să mă nasc în 2000. Am vrut să fiu un copil al vechiului mileniu.” este eronata.