Există mai multe modalităţi de raportare la o cultură. Dacă vorbim de Finlanda, atunci putem aborda problema de pe mai multe trepte. Prima treaptă, zona de mainstream a ultimilor ani, ar fi trupa Lordi, câştigatoare a concursului Eurovision din 2006. O altă variantă, ce ţine de social, ar însemna și vodka Finlandia. Daca pătrundem uşor in adâncime, găsim trupele de metal din Finlanda. Dintre cele de bună calitate vorbim despre Stratovarius, Poisonblack, Amorphis şi Norther. Totuşi, Finlanda profundă sau măcar o parte a ei o găsim in epopeea Kalevala, în muzica lui Jean Sibelius şi în proza lui Sofi Oksanen.
Povestea mea cu romanul Purificare începe undeva în noiembrie anul trecut la un concert Amorphis din Silver Church. Eram cu prietenul meu R., care întâmplător are iubită finlandeză. Atunci l-am întrebat dacă ştie vreun prozator contemporan din Finlanda. Mi-a spus că o va întreba pe K. şi îmi va transmite. La scurt timp am aflat de Sofi Oksanen, care la momentul acela nu era tradusă În limba română. Mă gândisem chiar să citesc Purificarea în limba engleză. În ianuarie anul acesta, Polirom deja o anunţa la capitolul noutăţi.
Dacă mai facem un pas, spre sud-vest, ajungem pe un teritoriu care îmi este total strain. Estonia. E una dintre cele trei ţări baltice cu capitala la Tallinn, iar România i-a învins la fotbal acum vreo lună cu 2 la 0. Aflăm mai multe despre Estonia citind romanul lui Sofi Oksanen.
Având origini în aceadtă țară baltică, Sofi Oksanen documentează excelent romanul, inclusiv cu arhive amintind de poliţia politică comunistă. Chiar dacă nu sunt neapărat dcoumente reale, acestea redau fidel stilul delaţiunilor specific anilor ’50. De asemenea, versuri ale poetului dizident Paul Eerik Rummo însoțesc începutul fiecărui capitol.
Eliberați, în acest răstimp, pentru
a ne naște într-o lume nouă
Romanul urmărește atent latura feminină a unei familii estoniene timp de trei generații, familie care este dezbinată de venirea comunismului, după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Aliide, personajul principal, se căsătorește cu un activist comunist de țară, Martin, însă este îndrăgostită de soțul surorii ei, Hans, pe care îl ascunde mai mulți ani. Hans Pekk, fiul lui Eeirik, țăran estonian, reprezentantul Estoniei tradiționale și profunde mi se pare cel mai interesant personaj al romanului. Imaginea poetică pe care Sofi Oksanen o folosește pentru a exprima suferința lui Hans în sensul pierderii soției și fiicei sale este demnă de cele mai bune pagini ale Hertei Muller.
– Ingel ținea un castron în mână, iar cineva turna supă în el, dar un roi de țânțari au umplut castronul înainte să ajungă supă în el. Le sințeam gustul în gură, gustul dulceag de sânge cald. Apoi Ingel era în altă parte, camera era plină de aburi și Ingel începu să-și dea jos haina și haina era plină de păduchi, colcăiau, nu se mai vedea materialul. (p.254)
Sofi Oksanen ne poartă foarte abrupt, ca la un raliu de macadam, prin istoria ultimilor cincizeci de ani folosindu-se de un fragmentarism foarte bine dozat. Estonia comunistă, URSS, Berlinul de Vest și Estonia post-comunistă rurală sunt zonele prin care ne conduce Purificare. Anxietatea este starea care domină romanul, atât în perioada comunistă, cât și după căderea acestui regim.
Era casa ei, casa ei pentru care plătise scump, iar o ploicică de pietre n-o s-o alunge de acolo. Dacă nu plecase până atunci, n-o s-o facă acum nici moartă. Ar fi putut să îi dea foc la casă și ea ar fi stat pur și simplu în scaunul ei din bucătărie și și-ar fi băut cafeaua îndulcită cu mierea pe care o făcea chiar ea. Le-ar fi făcut chiar și cu mâna de la fereastră, ba chiar le-ar fi adus la poartă un castron mare cu chifle de casă, iar apoi s-ar fi întors înăuntru, sub acoperișul de paie acoperit de flăcări. (p.74)
Poate că o s-o urmărească și o să-i dea foc la casă noaptea. Sau poate că o să-I arunce cu un pietroi în ceafă pe drum spre casă. Poate că o să aranjeze lucrurile încât să pară că a căzut când se întorcea de pe câmp. Așa ceva se mai întâmpla. Accidente bizare și oameni călcați de mașini fără avertizare. Martin spusese că în lagăre nu primiseră ziare și nu știau nimic-nimic, dar barăcile au pereți, iar pereții au urechi. (p. 199-200)
Întâlnirea dintre bunica Aliide și nepoata Zara este de o tensiune și o poetică demnă de un mare scriitor. Dialogul dintre cele două este discontinuu și secvențial, iar povestea familiei se apropie numai datorită pericolului în care se află Zara. Nepoata lui Aliide fugise din Rusia comunistă în Occident pentru o viață mai bună, însă cade în mâinile proxeneților.
The Economist nu ne recomanda să citim această carte noaptea. Eu nu sunt de acord și am un argument în acest sens. Citiți pasajul de mai jos. Vorbește despre cum o fetiță din Rusia, dar cu rădăcini estoniene, învață de la bunica ei limba estoniană.
Acel zâmbet deveni primul lor joc, care năștea un cuvânt după altul, și începu să înflorească nebulos și gălbui, precum înfloresc limbile vechi, foșnind dulce precum acul unui gramofon, sunând ca un grai de sub apă. (p.46)
–
Titlu: Purificiare
Autor: Sofi Oksanen
Editura: Polirom
Anul apariției: 2012 (ediția originală 2008)
Număr de pagini: 313
Preț estimativ: 25 lei
Traducător: Adela Victoria Korshin
sursa foto aici
Și, dacă tot am amintit de Jean Sibelius vă las cu o bucată celebră a acestui compozitor finlandez: