Manazuru

E destul de dificil să scrii pozitiv despre Manazuru, mai ales după ce citești alți autori japonezi contemporani. Dacă Haruki Murakami sau Kobo Abe pot fără probleme să fie incluși în zona champions league a literaturii, nu același lucru se poate spune și despre Hiromi Kawakami.

Manazuru ne vorbește despre o femeie de 45 de ani care locuiește împreună cu mama și cu fiica sa, Momo. Toată povestea este o pendulare între trecut și prezent, între banalul cotidian și imaginar. Trecerea de la o dimensiune la alta se face destul de abrupt, uneori chiar în cadrul aceluiași paragraf, aspect pe care traducătorul acestei cărți nu a reușit să îl surprindă foarte bine. Kei, personajul principal, încearcă după 12 ani să afle vești de la soțul dispărut, neacceptând situația curentă.

O serie de elemente o conduc pe protagonistă spre orășelul Manazuru, unde ni se dau indicii că ar fi fost văzut ultima dată Rei, soțul acesteia. Pe lângă soțul dispărut există și un amant, Seiji, o personă căsătorită și care are copii. Seiji este un personaj destul de plat, incapabil să înțeleagă frământările lui Kei, dar totuși un bun amant. Pentru ca tabloul să fie complet –în accepțiunea autoarei- există și o umbră a unei femei care o urmărește pe Kei în călătoriile sale de la Manazuru. Umbra pare a ști amănunte din viața soțului dispărut, dar și modul în care a avut loc această dispariție. Ea nu comunică decât monosilabic, fapt ce pe alocuri devine redundant.

Există foarte multe locuri comune în această carte, multe încercări de poetizare ratate. Cine știe, poate este vina traducătorului că nu a reușit să surprindă subtilitățile limbii japoneze.

Când era nou-născută, o spălam pe Mom într-un lighean.

În prima lună de viață nu o pusesem niciodată în cadă, ci făceam loc pe masă și așezam acolo un lighean de metal plin cu apă caldă, apoi o spălam. (p. 19)

Totuși, nu putem să aruncăm vina exclusiv pe traducător. O problemă a cărții per ansamblu este că lansează o serie de enigme, dar nu rezolvă nici măcar una dintre ele. Hai să formulăm altfel. Nici măcar nu există indicii care să te conducă spre anumite presupuneri. Și nu trebuie să ne gândim neapărat la varianta finalului deschis. Nu aflăm sau nici nu ni se sugerează ce s-a întâmplat cu Rei, soțul lui Kei, nici modul cum a dispărut acesta. Există doar un bilețel pe care este trecută ora 21:00 și câteva file de jurnal care nu au nici un fel de miză. Fiica lui Kei , Momo se întâlnește la un moment dat cu un băiat fără ca mama ei să știe. Momentul este amplificat, dar nu ni se dezvăluie nicio clipă cine ar fi acest băiat.

La capitolul lucruri pozitive, ar trebui remarcat fragmentarismul de calitate al autoarei. Sunt extrem de multe amintiri sau întâmplări din viața de zi cu zi pe care personajul narator le redă. Există și scene care sunt relualte în moduri diferite, din unghiuri diferite, aici excelând Hiromi Kawakami. De exemplu, fragmentul de mai jos surprinde foarte bine statica unei zile obișnuite.

Momo pusese păpădiile culese în cana de sticlă. Erau larg deschise, aducând lumina. Masa din sufragerie; scaunele lipite de masă fiindcă erau goale; podeaua pe care se sprijineau picioarele scaunelor; papucii lui Momo, lăsaţi pe podea; pelicula fină de praf de pe papuci; şuviţele albe din părul mamei când ştergea praful; mâinile, umflate de la munca în apă, când se ridicau din când în când şi îi atingeau părul; braţele ridate de care sunt legate palmele; cutele din mânecile suflecate până la coate – totul strălucea. (p.176-177)

Cu ce am rămas de pe urma lecutrării acestei cărți? Cu foarte multe greșeli de tipar, rar mi-a fost să văd atât de multe, cu o imaginație destul de limitată a traducătorului, dovedită de un lexic sărac, dar și cu următoarea propoziție de o frumusețe aparte.

 „Embrionul care se transformă într-un copil înăuntrul meu nu mai este acum un corp străin”(p.61)

Iată ce spun cei de la Asian Review of Books despre Manazuru: Roman al meditației, scris într-o proză fragmentară, dar plină de poezie, Manazuru merită citit. Povestea lui Kei vă va rămâne în memorie multă vreme după ce o veți fi terminat.

Oare?

 –

Titlu: Manazuru

Autor: Hiromi Kawakami

Editura: Allfa

Anul apariției: 2012 (ediția originală 2006)

Număr de pagini: 183

Traducere din limba portugheză: Raluca Conescu

sursa foto aici

Lasă un semn

comentarii

Semne bune de la Persoane juridice

Descarcă, completează și semnează Contractul de sponsorizare prin care afacerea ta poate susține educația culturală.
Dacă firma este plătitoare de impozit pe profit: 20%;
Dacă firma este plătitoare de impozit pe venit: 20% trimestrial;
Dacă ești PFA, sponsorizarea este deductibilă la calculul impozitului pe venit în limita a 5% din venitul net.
ASOCIAȚIA PENTRU EDUCAȚIE ȘI CULTURĂ ADLITTERA (A.E.C.A.) este înscrisă în Registrul entităților pentru care se acordă deduceri fiscale (INTERNT-266538804).
Virează către noi să putem avea coerență și mai multă consistență în informațiile culturale de care ai nevoie.
Revista SemneBune© este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Andrei Zbîrnea

Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010.