George Moise: Japonia nu s-a schimbat după 11 martie 2011

1

Trebuie să lămurim ceva încă de la început. Eu nu sunt George Moise. Iar interviul ăsta trebuia să fie predat acum o lună. N-am nici cea mai vagă unde e, așa că nu mă întrebați. Și-a lăsat calculatorul într-un restaurant japonez în cartierul asiatic din Sydney, i-am găsit întrebările astea pe desktop și pentru că trebuia să răspundă cineva, am făcut-o eu. Am înțeles că voi faceți interviuri cu scriitori, poeți, chestii d-astea. Eu sunt un ajutor la bucătărie, nu sunt scriitor. De fapt, nici George Moise. E doar un tip căruia i s-au publicat într-un volum niște scrisori în timpul vieții. Atât. Hai să-i dăm drumul. (George Moise)

De obicei, introducerea este făcută de cel care realizează interviul. Acesta laudă volumul, îl încurajează pe autor să se ţină de scris căci, cine ştie, într-o zi, va da literaturii o capodoperă sau poate chiar un bestseller. Tot la început, vorbim despre drumul sinuos al cărţii, despre cât de mult l-a ajutat volumul pe scriitor să se cunoască pe sine şi, de ce nu, despre muzele şi sursele de inspiraţie. George Moise nu a vrut să începem în felul acesta, motiv pentru care a simţit nevoia să adauge interviului propriu-zis textul pe care deja l-aţi parcurs. Nu pot decât să vă încurajez să cumpăraţi şi să citiţi Iertaţi-mă că nu sunt japonez.

***

SemneBune: Sunt mai bine de trei ani de când ai publicat volumul la editura Curtea Veche. Ce fel de reacţii ai colecţionat în tot acest timp?

George Moise: De la „mi-ai făcut călătoria cu tramvaiul 41 mai frumoasă” la „mi-a venit să dau cu cartea de pământ și să cer banii înapoi”.

SB: Ai simţit vreodată nevoia, de când te afli în , să spui iertaţi-mă că sunt român în loc de iertaţi-mă că nu sunt japonez?

iertati-ma-ca-nu-sunt-japonez_1_fullsize

GM: În general, așa cum nu mă împăunez cu succesul unui conațional la care eu n-am avut nicio contribuție, încerc să nici nu îmi pun cenușă în cap când un cetățean român comite o infracțiune. Și totuși, au fost două momente când am răspuns cam cu jumătate de gură la întrebarea: Tu parcă erai din România, nu-i așa? Primul a fost în august 2012, când Yurika Masuno, de 20 de ani,  venită în România să predea cursuri de limba japoneză a fost violată și ucisă de un țigan în pădurea Corbeanca, la scurt timp după ce aterizase la Otopeni. Al doilea, în februarie 2013, când Arisa Yamada, de 22 de ani, a fost omorâtă cu lovituri de cuțit într-unul din cartierele pașnice din Tokyo, Kichijoji, de către un tânăr de 17 ani de cetățenie română, care a recunoscut crima și a mărturisit poliției că ataca persoanele singure pentru a le jefui.

SB: Românii intră în depresie că rămân fără bani, japonezii ar avea cu ce să petreacă, dar ei rămân fără pretext. (p.213). Cum aşa?

GM: Păi, în afara sărbătorilor legale, în care angajații sunt practic obligați să-și ia liber, japonezii nu își consumă toate zilele de concediu. În perioadele astea, nu doar muncesc pe pilot automat, mai mult, trăiesc pe pilot automat. Nu se cade să le ardă de chefuit, așa că așteaptă pretextul legal.

SB: Cu toate că poate fi citit şi ca un jurnal, volumul tău mi s-a părut, în foarte multe momente, un soi de aparat de măsurat forţa pumnului pe care îl găsim în parcurile de distracţii din România. De unde acest curaj?

GM:Când Robert Falcon Scott și-a dat seama că n-o să ajungă primul la pol, a înțeles că numai scrisul îl poate salva de la eșecul total. Deși a știut parcă de la început, altfel nu și-ar fi intitulat jurnalul The Worst Journey in the World. El m-a făcut să duc povestea primului an în până la capăt, cu credința că doar consemnarea pas cu pas a unei prăbușiri o face, dacă nu un succes, atunci măcar o prăbușire spectaculoasă.

SB: Antropologul francez Claude_Lévi-Strauss spune într-un volum de eseuri, recent tradus la noi de Polirom (Toţi sîntem nişte canibali, 2014), că s-a putut afirma chiar că într-o limbă căreia, precum japonezei, îi repugnă folosirea pronumelui personal, maxima ‘Cuget, deci exist’, a lui Descartes este absolut intraductibilă. Cum te situezi în faţa acestei afirmaţii după şase ani de locuit în Ţara Soarelui Răsare?

GM: Maxima lui Descartes nu e tocmai intraductibilă, are chiar o variantă decentă (我思う,ゆえに我あり/Ware omou, yue ni ware ari). Cu eludarea pronumelui personal sunt însă întru totul de acord. Nu știu dacă ”repugnă” e termenul potrivit, aș spune mai degrabă că limba japoneză a găsit o formă în care să poată transmite fidel ambiguitatea caracterului vorbitorului. După șase ani aici, încă mă minunez și amuz când asist la o discuție între doi japonezi și întrebarea Cine? se repetă obsedant, pentru că autorul unei acțiuni nu e întotdeauna numit cu exactitate.

SB: Susţii de mai multe ori în carte că vrei să înveţi japoneza măcar la nivelul de a citi ziarul. Ai reuşit asta?

GM: Nu. Sunt non-eroul care e înfrânt. Îmi pot face o vagă idee despre ce vrea să zică titlul, mai buchisesc nițel la șapou, dar nu pot să zic că-mi încep diminețile foșnind cu bucurie ziarul.

SB: Reuşeşti pe alocuri să redai scurte instantanee în ceea ce priveşte societatea niponă. De exemplu, foarte bun mi se pare următorul fragment: Japonezii nu se tem de cutremure, de climă, de muncă, de suprapopulare, de ziua de mâine. Sunt însă, mai presus de toate, o naţie de oameni singuri. (p.214).

Woman in Traditional Dress Beside Cherry Blossom Trees

GM: Dacă aș putea rescrie acum totul, aș lua la periat tocmai aceste scurte instantanee în care generalizez la prima vedere. Nu pe cel citat, pe el l-aș lăsa așa cum e.

SB: Cum s-a schimbat Japonia după 11 martie 2011? Ai scris câte ceva în carte despre tragedia respectivă, criticând modul în care presa românească a relatat evenimentul.

GM: Japonia nu s-a schimbat după 11 martie 2011. În afară de viețile celor afectați în mod direct de tsunami, ceilalți plătesc doar puțin mai mult factura la curent pentru că s-au închis centralele nucleare. Nu doar la nivel de individ, chiar și în cazul memoriei colective se poate vorbi de așa numitele „amintiri reprimate”. Un nou cutremur poate veni oricând, de ce să ne încărcăm memoria cu dezastre trecute?

SB: Cum arată Japonia ta? Care sunt reperele tale culturale în acest spaţiu?

GM: Una foarte tradițională, într-un oraș de provincie, fără cinematograf, de 70.000 de locuitori, cândva o stațiune prosperă dintr-o peninsulă vestită pentru apele termale, în care nu se întâmplă niciodată nimic.

SB: Ce ar trebui să nu rateze un turist român, care ajunge în Japonia? Şi cam care ar trebui să fie bugetul pentru o astfel de vacanţă?

GM: Să se plimbe prin Tokyo și Yokohama, să vadă un spectacol de kabuki, să asiste la un festival local, să mănânce un bento în shinkansen, o friptură de vită în Kobe și stridii în Hiroshima, să petreacă o noapte la un ryokan, una la un templu budist și una la un love-hotel. Dacă vacanța se întinde pe vreo zece zile, 3000 de euro de cuplu ar trebui să fie de ajuns.

japanese-love-hotel

SB: Încă mai spui iertaţi-mă că nu sunt japonez sau acele zile sunt deja istorie?

GM: Rar și numai în glumă.

SB: Ce urmează pentru scriitorul George Moise? Poate ceva ficţiune?

GM: Cum ziceam la început, „scriitorul George Moise” nu există. Dacă se va întoarce de pe unde e dus, va urma poate o carte de bucate (un pas sine qua non dacă vrea să devină celebru), o antologie colectivă de proze scurte și un volum solo, tot de proze scurte.

SB: Ce carte ai acum pe noptieră?

GM: Opiniile unui clovn, Heinrich Böll.

SB: Transmite un mesaj în limba japoneză pentru cititorii revistei SemneBune.

GM: 返事が遅くなってごめんなさい/ Henji ga osoku natte gomen nasai. Iertați-mă că am răspuns atât de târziu.

surse foto: gandul.info, elefant.ro, christiantour.ro, justmytrip.wordpress.com

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. A fost Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012 până în 2015. A publicat „Rock în Praga” în 2011 și „#kazim (contemporani cu primăvara arabă)” în 2014 la editura Herg Benet.

Număr articole publicate : 392