În reuniunile atletice, dacă ai furat startul eşti descalificat. Până acum câţiva ani, descalificarea se producea dacă încălcai regula de două ori. Din câte ştiu, s-a implementat descalificarea la o singură greşeală. Acelaşi lucru este valabil şi la nataţie. Dar ce se întâmplă când furi startul în poezie, când te grăbeşti să debutezi? Consecinţele nu se văd imediat, ci apar (poate) sub formă de regret mai târziu. Unii îşi reneagă cărţile, alţii privesc îngăduitor spre aceste volume de debut. În categoria starturi furate o putem include şi pe Biancăi Dobrescu, care deşi nu merge pe biografismul uneori ostentativ al colegilor săi de generaţie, încă se află în căutarea propriei identităţi poetice. Acest lucru este vizibil pe parcursul întregii cărţi, carte al cărui titlu este destul de neinspirat, Toamna asta citim Kafka. De ce spun că este neinspirat? Pe lângă asocierea extrem de simplistă între autorul ceh şi anotimpul marilor dezamăgiri, autoarea nu reuşeşte să dea acestei perechi o identitate insolită, nouă, creând premisele unei colecţii ample de locuri comune.
toamna nu are dumnezeu
toamna asta citim kafka
(3 – p.10)
O altă problemă este că poemele incluse în această carte nu au titlu, deci nu au un cod genetic clar formulat şi se confundă unele cu altele. Acesta nu ar fi un aspect negativ, dacă ar reprezenta motorul unui univers poetic original. Bianca Dobrescu reuşeşte să scrie poezie bună doar atunci când renunţă la îngeri, stele polare şi, în general, la cuvintele mari. Aici intervine puternic vizualul, dar asta se întâmplă destul de rar între copertele acestei cărţi.
în pustiul sufletului apare
un inorog (34 – p.41)
noi făceam yoga pe heavy metal
într-o cabană de munte (83 – p.94)
Din păcate, nu de puține ori, Bianca Dobrescu înghesuie în universul său literar expresii perimate şi reîncălzite. Acestea sunt foarte rar îmbrăcate într-o haină a ironiei, de cele mai multe ori rămânând la stadiul de versuri de muzică folk. Ironia, poate şi sarcasmul se văd cel mai bine în poemul 76, după cum urmează.
pe atunci mă credeam supernovă
şi-mi făceam planuri la ce temperaturi să explodez
până ce m-ai trimis la origini printr-o rugă deocheată
şi-atunci mi-am amintit că eu mpă trag din haos (76- p.87)
Cel mai adesea, ironia este înlocuită cu patetismul. Şi aici avem parte de foarte multe locuri comune, de elemente care deja au fost fumate.
Stau și rod stele pe carul meu
Stropind din când în când steaua polară
cu vise (22 – p.29)
te vreau aici
să mă sufoci
cu atâtea îmbrăţişări
şi sărutări
ca-n filmele franţuzeşti
cu audrey tautou (60, p.69)
la urma urmei poate că nici nu erau îngeri
dar se iubeau cu atâta foc până deveneau cenuşă
apoi renăşteau ca-n poveşti (65 – p.75)
O dovadă de imaturitate poetică o reprezintă faptul că Bianca Dobrescu nu reuşeşte să intuiască finalul poemului, mergând până la suprasaturare, până ce versurile devin redundante. Cel mai bun exemplu este poemul 86. Din punctul meu de vedere, dacă poemul s-ar fi încheiat înainte de partea bolduită, aveam toate premisele unui text bun sau chiar foarte bun. Ce urmează nu face decât să dărâme construcţia începută.
toamna oamenii se iubesc mai mult
se îmbracă unul cu altul
şi aleargă aşa
fără ruşine pe trotuare
stricându-mi decorul.
toamna mai mult ca oricând
În mine bate vântul
Şi organele interne îmi sunt călcate-n picioare de ploi
(86 – p.97)
Nu trebuie totuși să îndreptăm armele împotriva Biancăi. Nu e totul pierdut. Cum ar trebui să evolueze vocea ei poetică folosindu-se de arsenalul avut la dispoziţie? Ar putea exploata începuturile lacrimogene de poem, pe care să le ducă în acele zone vizuale neaşteptate, zone în care ironia poate să joace un rol esenţial. Eu cred că aici ar trebui să lucreze poeta, la acest sentiment (dacă îl putem numi așa) de amorțeală poetică, care este readus la viață de o turnură neașteptată, ca în versurile de mai jos.
uneori mi-e dor
să-mi înmoi degetul
în lacrimile
care au format bălţi
pe şanţurile feţei tale
şi nu mai eşti (47, p.54)
nu ştiu voi
dar mie-mi place să-mi învârt iluziile pe degete
şi când rămân fără degete mai inventey câteva
cine ştie poate mâine poimâine mă vedeţi cu degete
ieşite din urechi (53 – p.61)
În final, un exerciţiu de imaginaţie. Ce spuneți dacă nici propriile coşmaruri nu ajung la stadiu realizabil?[1] Să fie asta un lucru îngrijorător? Oare toamna e mai multă căldură ca niciodată?[2] Lectură plăcută!
–
Cartea se lansează sâmbătă. Detalii aici
sursa foto aici
Titlu: Toamna asta citim Kafka
Autor: Bianca Dobrescu
Editura: Grinta
Anul apariției: 2012
[1] Poemul 40, p. 47, Bianca Dobrescu – Toamna asta citim Kafka, editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012
[2] Poemul 89, p.100, Bianca Dobrescu – Toamna asta citim Kafka, editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012