De ce să citim Kafka toamna asta

În reuniunile atletice, dacă ai furat startul eşti descalificat. Până acum câţiva ani, descalificarea se producea dacă încălcai regula de două ori. Din câte ştiu, s-a implementat descalificarea la o singură greşeală. Acelaşi lucru este valabil şi la nataţie. Dar ce se întâmplă când furi startul în , când te grăbeşti să debutezi? Consecinţele nu se văd imediat, ci apar (poate) sub formă de regret mai târziu. Unii îşi reneagă cărţile, alţii privesc îngăduitor spre aceste volume de debut. În categoria starturi furate o putem include şi pe Biancăi Dobrescu, care deşi nu merge pe biografismul uneori ostentativ al colegilor săi de generaţie, încă se află în căutarea propriei identităţi poetice. Acest lucru este vizibil pe parcursul întregii cărţi, carte al cărui titlu este destul de neinspirat, Toamna asta citim Kafka. De ce spun că este neinspirat? Pe lângă asocierea extrem de simplistă între autorul ceh şi anotimpul marilor dezamăgiri, autoarea nu reuşeşte să dea acestei perechi o identitate insolită, nouă, creând premisele unei colecţii ample de locuri comune. 

toamna nu are dumnezeu

toamna asta citim kafka

(3 – p.10)

 O altă problemă este că poemele incluse în această carte nu au titlu, deci nu au un cod genetic clar formulat şi se confundă unele cu altele. Acesta nu ar fi un aspect negativ, dacă ar reprezenta motorul unui univers poetic original.  reuşeşte să scrie bună doar atunci când renunţă la îngeri, stele polare şi, în general, la cuvintele mari. Aici intervine puternic vizualul, dar asta se întâmplă destul de rar între copertele acestei cărţi.

în pustiul sufletului apare

un inorog (34 – p.41) 

noi făceam yoga pe heavy metal

într-o cabană de munte (83 – p.94)

Din păcate, nu de puține ori, înghesuie în universul său literar expresii perimate şi reîncălzite. Acestea sunt foarte rar îmbrăcate într-o haină a ironiei, de cele mai multe ori rămânând la stadiul de versuri de muzică folk. Ironia, poate şi sarcasmul se văd cel mai bine în poemul 76, după cum urmează.

pe atunci mă credeam supernovă

şi-mi făceam planuri la ce temperaturi să explodez

până ce m-ai trimis la origini printr-o rugă deocheată

şi-atunci mi-am amintit că eu mpă trag din haos (76- p.87)

 Cel mai adesea, ironia este înlocuită cu patetismul. Şi aici avem parte de foarte multe locuri comune, de elemente care deja au fost fumate.

Stau și rod stele pe carul meu

Stropind din când în când steaua polară

cu vise (22 – p.29)

te vreau aici

să mă sufoci

cu atâtea îmbrăţişări

şi sărutări

ca-n filmele franţuzeşti

cu audrey tautou (60, p.69)

la urma urmei poate că nici nu erau îngeri

dar se iubeau cu atâta foc până deveneau cenuşă

apoi renăşteau ca-n poveşti (65 – p.75)

 O dovadă de imaturitate poetică o reprezintă faptul că Bianca Dobrescu nu reuşeşte să intuiască finalul poemului, mergând până la suprasaturare, până ce versurile devin redundante. Cel mai bun exemplu este poemul 86. Din punctul meu de vedere, dacă poemul s-ar fi încheiat înainte de partea bolduită, aveam toate premisele unui text bun sau chiar foarte bun. Ce urmează nu face decât să dărâme construcţia începută. 

toamna oamenii se iubesc mai mult

se îmbracă unul cu altul

şi aleargă aşa

fără ruşine pe trotuare

stricându-mi decorul.

toamna mai mult ca oricând

În mine bate vântul

Şi organele interne îmi sunt călcate-n picioare de ploi

(86 –  p.97)

Nu trebuie totuși să îndreptăm armele împotriva Biancăi. Nu e totul pierdut. Cum ar trebui să evolueze vocea ei poetică folosindu-se de arsenalul avut la dispoziţie? Ar putea exploata începuturile lacrimogene de poem, pe care să le ducă în acele zone vizuale neaşteptate, zone în care ironia poate să joace un rol esenţial. Eu cred că aici ar trebui să lucreze poeta, la acest sentiment (dacă îl putem numi așa) de amorțeală poetică, care este readus la viață de o turnură neașteptată, ca în versurile de mai jos. 

uneori mi-e dor

să-mi înmoi degetul

în lacrimile

care au format bălţi

pe şanţurile feţei tale

şi nu mai eşti (47, p.54)

nu ştiu voi

dar mie-mi place să-mi învârt iluziile pe degete

şi când rămân fără degete mai inventey câteva

cine ştie poate mâine poimâine mă vedeţi cu degete

ieşite din urechi (53 – p.61)

 În final, un exerciţiu de imaginaţie. Ce spuneți dacă nici propriile coşmaruri nu ajung la stadiu realizabil?[1] Să fie asta un lucru îngrijorător? Oare toamna e mai multă căldură ca niciodată?[2] Lectură plăcută!

 –

Cartea se lansează sâmbătă. Detalii aici

sursa foto aici

Titlu: Toamna asta citim Kafka

Autor: Bianca Dobrescu

Editura: Grinta

Anul apariției: 2012 

 

 

 


[1] Poemul 40, p. 47, Bianca Dobrescu – Toamna asta citim Kafka, editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012

[2] Poemul 89, p.100, Bianca Dobrescu – Toamna asta citim Kafka, editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. A fost Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012 până în 2015. A publicat "Rock în Praga" în 2011 și "#kazim (contemporani cu primăvara arabă)" în 2014 la editura Herg Benet.

Număr articole publicate : 391