SemneBune: Ce mai face Cristina Tătăreanu, agenta literară şi cunoscătoarea pieţei de carte europeană?
Cristina Tătăreanu: Salut, aş vrea să-ţi mulţumesc în primul rând pentru că te-ai gândit la mine pentru acest interviu. In al doilea rând, aş vrea să scăpăm de cuvântul “europeană” din acest context. Nu e relevant. Ca agent literar și om de carte în general, cunoşti piaţa de carte, sau nu. Un agent trebuie să îşi promoveze autorii şi în Americi şi în Asia sau prin alte parti îndepărtate la fel de bine ca acasă. Prin urmare, trebuie să ştii cam tot ce mişcă peste tot, nu numai în Europa.
Și ca să-ţi răspund la întrebare, îţi spun că îmi fac meseria. Greu, dar când închei contracte cu edituri prestigioase din lume încerc un sentiment de mare satisfacţie. Talk Partners este o agenţie mică, din 2009, dar care va exista şi peste 20 de ani, pentru că mi-am asumat şi pierderile şi câştigurile. Am gândit planul de afacere din start aşa. E mult mai uşor (risk free) să mergi cu paşi mici într-o piaţă în care există monopoluri, tradiţii şi idei preconcepute. E bine să nu faci valuri. Nu prea mari. 😉
SB: Ce înseamnă pentru industria de carte autohtonă o agenţie literară?
CT: Mai nimic. Atât editurile cât şi autorii încearcă să ocolească agenţiile cât mai mult. Editurile abordează direct pe cei care deţin drepturile de autor pentru titlurile pe care aceştia doresc să le publice, pentru a scăpa de plata comisioanelor. Care, între noi fie vorba, sunt foarte mici. Autorii, pe de altă parte, nu sunt obişnuiţi cu idea ca cineva să-i reprezinte, nu există o cultură a agenţilor, care să exercite cu seriozitate şi responsabilitate o presiune asupra editorilor care nu plătesc, spre exemplu. Si iată că ne găsim în situaţia în care autorii semneaza direct cu editurile un contract care le dă acestora din urmă drept (uneori) de viaţă şi de moarte asupra unei opere. Mi s-a întâmplat ca un autor tânăr să vină la mine din dorinţa de a-l reprezenta în străinătate (de fapt, ca sa fiu sincera, eu l-am abordat! 🙂 ), dar nu am putut încheia o colaborare pentru că editura cu care semnase în România nu-i permitea acest lucru. Nici ei nu au făcut mare lucru pentru el, dar nici nu i-au permis colaborarea cu noi. E frustrant atât pentru autor cât şi pentru noi, pentru că uneori vorbim despre titluri chiar foarte bune, ca şi în cazul menţionat mai devreme. Nu ai ce să faci decât să accepţi realitatea şi să mergi înainte.
In străinătate editurile se bazează foarte mult pe agenţi. Practic ei fac munca de selecţie a titlurilor. In felul acesta munca în editură este eficientizată, nu se mai plătesc oameni care să piardă timp cu selecţia manuscriselor proaste. Agenţii ştiu clar ce doresc editorii şi le trimit exact acele titluri. Tine de bun simţ şi de dorinţa de a merge înainte, de a evolua. La noi, din păcate, nu s-a ajuns la acel nivel. Editura apelează la agent doar în cazul în care nu are încotro. Adică atunci când chiar editurile străine au agenţiile lor cu care lucrează în mod exclusiv. Si uite aşa ajunge o editură să plătească în România salarii pentru nişte oameni care consumă o grămadă de timp în căutarea manuscriselor potrivite. Care din păcate vin din ce în ce mai rar. Si mai e o problemă, prezentă în piaţă de foarte multă vreme: oamenii din edituri nu cunosc preferinţele publicului lor. Nu au timp să stea pe forumuri, nu au timp să organizeze discuţii şi focus-grupuri, pentru a şti încotro să se îndrepte. Din aceasta cauză editurile care nu s-au axat din start pe un anumit gen literar şi au publicat la grămadă, au avut de multe ori surprize care i-au costat foarte mult. Au luat titluri care în străinătate se vindeau foarte bine, iar în România nu au atins în vânzări nici macar jumătate din tiraje. Ceea ce e tragic, pentru că drepturile de autor se plătesc oricum, chiar dacă nu vinzi. In ultimul timp am observat că directorii de edituri au înţeles, în sfârşit că trebuie să-şi pună oamenii de la marketing şi PR să-şi facă treaba. Un exemplu foarte bun este All-ul din punctul acesta de vedere. Si Litera face eforturi care se văd, au foarte multe acţiuni. Sau, mă rog, aveau în primăvară. Acum văd că au tăcut şi ei. Ar mai fi câteva edituri mai mici care au o prezenţă constantă pe internet, dar ca şi proiecte active cu cititorii, concursuri, premii, anunţuri …. din păcate nu se remarcă.
In ceea ce-i priveşte pe autori, situaţia e dramatică. Ar trebui să le spună cineva că a-ţi promova singur cartea fotografiindu-te cu ea prin diferite locuri este “bad PR”. E disperare, iar oamenii resping chestia asta. In străinătate, la târguri, deşi autorii participă, nu abordează niciodată personal editurile, pentru că aşa ceva nu se face. Toţi au agenţi, sau editurile care i-au publicat în ţările lor îi promovează în afară. N-ai să vezi niciodată un scriitor serios că îşi promovează titlurile pe Facebook aşa cum fac ai noştri. Imi pare rău pentru ei, îmi dau seama că nu au altă soluţie, dar această cale nu este cu siguranţă o soluţie.
SB: Apropos, cum vezi piaţa de carte romanească azi? Care sunt plusurile şi minusurile ei?
CT: Păi în mare parte am răspuns mai devreme. In plus, cred că această criză i-a obligat pe oameni să se gândească la soluţii. Think out of the box. Din păcate, ingeniozitatea care ne caracterizează în alte domenii şi surprinzătoarelele soluţii pe care le găsim uneori în diferite situaţii nu ne-au caracterizat şi în domeniul culturii. Sau, cel puţin nu s-au petrecut la fel de rapid. Lucrurile se mişcă, dar foarte încet. Si încă nu s-a înţeles un lucru: în vreme de criză NU tai bugete de marketing. Atunci trebuie să investeşti cel mai mult în promovare. Când toată lumea are bani, totul se vinde din inerţie. Lumea cumpără orice. Când publicul căruia i te adresezi se gândeşte de câteva ori înainte de a cumpăra, atunci trebuie să-i trezeşti interesul. Altfel, mori. Ca editură te duci în jos, cu mare risc de a închide prăvălia. Acelaşi lucru e valabil şi pentru librării. Uite ce s-a întamplat cu Compania de Librării Bucureşti. Când ai oameni nepregătiţi care nu ştiu ce cărţi au pe rafturi şi pe deasupra mai vând şi tigări sau cosmetice, ai o problemă majoră. Oamenii nu ştiu încă să vândă. Marketingul cultural e ca şi inexistent. După atâţia ani de prosperitate, s-au culcat pe o ureche şi acum nu pricep ce fac greşit. Nu pricep că de la început au funcţionat greşit. Norocul lor a fost că nu aveau încă public cu mari pretenţii. Mulţi dintre noi nu intraserăm încă în marile librării cu tradiţie din străinătate. Din momentul în care am văzut ce înseamnă, de fapt, o librărie, s-a rupt filmul.
SB: Am înteles că ai aterizat de la Frankfurt. Cu ce veşti vii de acolo?
CT: Frankfurt este pentru mine o gură mare de aer. Deşi efectele crizei se simt şi la ei, există acel profesionalism de care îmi place să mă lipesc şi să “împrumut” din stilul lor de lucru. Am învăţat foarte multe de 6 ani de când merg acolo. In privinţa veştilor, vin cu contracte. Aduc titluri noi, interesante, atât fiction cât şi non-fiction. M-am întâlnit acolo cu agenţi cu care m-am împrietenit de-alungul anilor, cu oameni pe care îi revăd oricând cu plăcere.
SB: În opinia ta, suntem reprezentați bine la târgurile internaţionale de carte?
CT: Știu că se fac eforturi mari. Ministerul Culturii pune la dispozitie o logistică impresionantă (pentru ce bugete avem!), un loc unde oamenii să facă business. Dar editurile aleg de cele mai multe ori să se întâlnească la alte standuri, sau la o cafenea, decât să aducă lume în standul României. Noroc cu evenimentele organizate, că altfel mi-e teamă că nu ar călca prea mulţi pe acolo. Mă refer aici la oameni care contează, la oameni care cumpără titluri. Că gură-cască sunt destui, ca peste tot.
SB: Gaudeamus + Bookfest = % din Frankfurter Buchmesse?
CT: Nu prea suferă comparaţie. In primul rând la noi nu se vând drepturi. Târgurile noastre sunt comerciale, pentru publicul larg. Frankfurt e târg de business. Nu putem compara mere cu pere. 🙂
–
Interviu acordat în Oct. 2012. Mulțumim Cristina Tătăreanu și succes!