Poezii ca nişte scrisorele sau file de jurnal simulat adolescentin. Cele mai bune mostre, şlefuite şi frizate exact cât să nu pară prea aranjate, sunt parcă inspirate de noua sinceritate sau, şi mai bine, de experienţele holistice, intime ale performatismului. Diana Iepure este valoroasă pentru că reuşeşte să scape influenţelor. Uneori, e bine ca poeţii să stea mai mult în casă, să cânte la pian, să vadă cât mai rar alţi poeţi. (Felix Nicolau).
Diana Iepure
M-am născut pe 20 noiembrie 1970, vizavi de Moscova, de cinematograful Moscova, la maternitatea nr. 1, pe când părinţii mei erau studenţi în anul patru la Universitatea „Vladimir Ilici Lenin“. Când au apucat-o pe mama durerile, tata, de emoţie, i-a uitat paşaportul acasă. La maternitate, au tras repede concluzia că maică-mea naşte de fată mare şi-a venit intenţionat fără „pasport“, să mă aducă pe faţa pământului incognito. Aşa că moaşele n-au prea băgat-o în sân. Vorba aia, homo sovieticus, oblico morale. Necătând la acest mic incident, eu am fost mândră toată copilăria că m-am născut la Chişinău, şi nu ca majoritatea colegilor mei de clasă în satul Cosăuţi, raionul Soroca. Dacă nu mă credeau, la fel ca tata în noaptea aia de noiembrie, trăgeam o fugă până acasă şi veneam cu dovada. În şcoală mi-a fost bine doar în clasele primare. Printr-a patra a ajuns tata director, iar mama îmi era dirigintă. Nu doresc nimănui să treacă prin aşa experienţă. Nici chiar copiilor foştilor mei colegi. În ciuda ostracizărilor, am absolvit fără sechele psihice (ori poate doar mi se pare că fără) şcoala medie şi am intrat, în 1988, la Universitatea „V.I. Lenin“ din Chişinău. După vreo zece zile de „acomodare“ cu universitatea, am fost urcaţi în autobuze şi duşi la munci, la culesul poamei. Acolo ne-a cântat cucul până pe 7 noiembrie. Locuiam în nişte căsuţe de lemn, într-o pădure de lângă Larga, Cahul, şi făceam duş sub o ţeavă, din care curgea apă fierbinte, în timp ce temperatura afară, la sfârşitul lui octombrie, o cam întindea spre zero. La facultate, am învăţat di tăti. Şi economie politică, şi istoria pcus, şi istoria urss. Am scandat „Limbă! Alfabet!“. Am stat la Krupskaia, B.P. Hasdeu şi la biblioteca universităţii. Am umblat la mitinguri, filme, discoteci. Am avut mulţi prieteni. Din fericire, tata nu era rector, nici mama decan. După absolvire, am rămas la Chişinău, muzeograf la Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei. La un moment dat, la îndemnul bunei mele prietene Vica, m-am aventurat să scriu pentru săptămânalul Centrului de Formare Europeană Democraţia un fel de editoriale ori, cum le zicea directorul Democraţiei, „eseuaşe“. Aşa am descoperit că cel mai mult în viaţă îmi place să scriu eseuaşe şi, în general, să scriu. Prin 2002, am avut norocul să-mi găsesc un job la BNM (Banca Naţională a Moldovei). La bancă, aveam acces non-stop la internet. Bancher n-am mai devenit, însă de acolo mi se trag toate întâmplările legate nu numai de viaţa personală, de stabilirea mea la Bucureşti, dar şi de literatură.
