Fiecare decembrie mă scoate din ritm, orice o însemna ritmul acela. Şi nu cred în bilanţurile de sfârşit de an, în liniile trase ostentativ cu sentimentul că, brusc, se va întâmpla ceva, ordinea va fi dată peste cap şi lucrurile se vor aşeza de la sine. Pentru simplul fapt că ne oprim un pic din goana absurdă devenită scop în sine. E o iluzie, o simplă convenţie. Totuşi… totuși, e un prilej (la fel de bun ca oricare altul) să stabileşti un prag, să priveşti goana din altă perspectivă. Așa se face că zilele astea mă las purtată de turmă și privesc și eu în urmă la anul care se încheie, la bucata asta de timp indexată convențional și încerc să îmi dau seama ce am învățat de la 2023. Pentru că despre asta e vorba, la urma urmei, nu despre acumulări de orice fel, ci despre lecții.
În ansamblu, 2023 a fost pentru mine anul în care am devenit conștientă de diverse lucruri pe care până acum am ales să le ignor. Conștient sau nu. Probleme nerezolvate, traume, nesiguranțe, singurătăți. Și spun că am devenit conștientă în sensul că am început să le accept existența. Pentru că de știut știam că sunt acolo, doar că mereu alegeam să le pun într-un plan secund, să cred că, dacă nu le dau atenție, vor dispărea cumva ca prin minune. Și nu se întâmplă așa, am învățat asta, în sfârșit. Și am învățat nu prin cine știe ce întâmplare care să mă zguduie, ci oarecum soft and slow, de la alți oameni, din muzici, din cărți și din filme. Și, cel mai mult, de la oameni mai tineri ca mine, de la generații care vin din urmă și care sunt mult mai deschise și mai sincere cu ele decât a fost vreodată generația mea, de la manifestările artistice ale acestor generații. Iar dacă e să plasez geografic sursele lecțiilor mele de anul acesta e vorba despre Coreea de Sud. Pentru că, privind în urmă, constat că o dată la câțiva ani găsesc câte ceva de învățat de la alte culturi (cred că am mai spus asta).
Și o să încerc să dau câteva exemple. În ultimii câțiva ani, s-a vorbit tot mai mult despre problemele psihologice ale omenirii, în special despre depresie și anxietate și despre singurătatea care le însoțește. Multă vreme un subiect tabu în multe culturi, ele au fost puse pe masă, în sfârșit, tocmai de generațiile de care spuneam. Iar tinerii din generațiile astea vorbesc despre problemele respective mai ales prin muzică, filme și cărți, dar și prin alte forme de artă. Este o artă eliberatoare și o formă de artă-lecție, ghid chiar, pentru cei care ar putea simți la fel și încă nu au curaj să vorbească despre asta. Prin comparație, noi, cei din generația mea și din alte câteva generații în urmă, cărăm după noi tot felul de traume despre care n-am avut voie să vorbim, pentru că o astfel de confesiune era privită ca o slăbiciune, iar slăbiciunile trebuiau mascate. Și asta nu duce la nimic bun… Îi aud uneori pe unii spunând lucruri de genul: „Da, dar noi am crescut fără aia-și-fără-aia, noi n-am fost cocoloșiți așa și uite că suntem bine.” Adevărul este că nu, nu suntem bine. Dar e nevoie de un anumit gen de curaj și de un anumit gen de sinceritate cu tine, să poți recunoaște asta.
Și ziceam că o să încerc să dau niște exemple. O să încep cu un cântec, la care sunt importante versurile și videoclipul și la care știu sigur că mulți vor strâmba din nas fără să-l asculte/vadă. Pentru că foarte multă lume încă se lasă ghidată de prejudecăți – asta e o altă lecție învățată în 2023, să nu mă mai iau după ideile prefabricate de alții și să îmi dau voie să descopăr singură diverse, chiar cu riscul de a merge contra curentului. Spuneam mai devreme că multe din lecțiile mele din 2023 au venit din Coreea de Sud, inclusiv din cultura ei pop. Cântecul de care spun este Amygdala, al lui Agust D aka Suga, membru al BTS. Ca să înțelegi mai bine cântecul și puterea lui ca exemplu trebuie să știi măcar un pic din povestea lui Suga, care acum este unul dintre cei mai cunoscuți și mai bogați oameni din K-pop (cântecul de care spun nu este din genul K-pop, pentru că este de pe albumul lui solo, unde cântă cu totul altceva, pentru că la bază el este rapper), dar care a început de la zero și s-a luptat toată tinerețea lui cu depresia și anxietatea.
De fapt întregul lui album solo – D-Day – este una dintre cele mai sincere confesiuni muzicale și chiar și această formulare aș zice că este puțin spus. Albumul vorbește despre eliberarea de tot ce este tabu sau interzis, cântecul Amygdala despre lupta lui interioară, iar titlul este unul cât se poate de sugestiv: amigdala, bucățica aceea din creier responsabilă de răspunsul nostru emoțional la diverse. Este greu de explicat în cuvinte seci de ce este impresionant acest cântec și videoclipul lui, care e un fel de scurtmetraj, pentru că este foarte cinematografic, cu o simbolistică inteligent integrată printre secvențele realiste, foarte mișto făcut, ca să mă exprim simplist… ideea e că trebuie văzut. Dar trebuie spus și că este brutal. Brutal de sincer. Pentru o mai bună înțelegere, las aici și un review al întregului album, de pe VIEW OF THE ARTS.
Pe lângă faptul că tot acest album al lui este interesant prin forma lui originală de manifest artistic-confesiune, pe mine mă impresionează faptul că el alege să vorbească despre asta în muzica lui, că alege calea asta de vindecare, în loc să alunece mai adânc și să o ia pe calea drogurilor, să zicem, ca atâția alții… La urma urmei, e celebru, e bogat, la fel de bine ar putea să nu mai facă nimic toată viața. Dar preferă să se expună în fața lumii, să își arate vulnerabilitatea și să îi ajute și pe alții să aleagă calea lui, calea eliberării, oricât de siropos sună. De fapt, asta fac toți cei din BTS, într-o formă sau alta. Ei au rupt niște tipare și au ales să stea în fața camerelor dezbrăcați de orice măști, sunt de o sinceritate brutală, uitându-mă la unele live-uri și documentare cu ei am avut impresia de multe ori că toți vorbesc de parcă ar fi în fața unui psiholog. E dezarmantă o astfel de sinceritate și cred că tocmai asta a dus la fenomenul BTS, nu musai muzica lor. De la ei am învățat lecția asta a sincerității cu tine și cu ceilalți, care e foarte necesară…
Un alt exemplu de manifestare artistică pe tema sănătății mintale, din care, la fel, eu am învățat diverse, este serialul coreean Daily Dose of Sunshine. Este pus la grămadă cu alte seriale din categoria K-drama, pentru că are unele elemente ușurele și de aici vine o generalizare nedreaptă. Pentru că serialul ăsta este oricum numai ușurel nu. De fapt, nu este singurul film/serial din categoria k-drama care este nedreptățit, iar asta se întâmplă din cauza unei așa-zise rețete pe care o au aceste filme. Chiar și atunci când abordează probleme serioase, delicate, li se dă o formă aparent ușoară, dar este o capcană uneori, pentru că această aparență de ușurătate este menită doar să facă mai ușor de digerat subiectul. Și nu e nimic rău în asta, dimpotrivă, evită astfel să te încarce foarte mult cu duritatea unora dintre teme.
„Cu toții suntem la limita dintre normal și anormal”, zice personajul principal al serialului, asistentă medicală în departamentul de psihiatrie al unui spital universitar. Pe parcursul a 12 episoade, scenariștii construiesc în jurul ei o poveste care aruncă lumină asupra conștientizării sănătății mintale, a complexității acesteia, a stigmatizării asociate cu problemele legate de ea și a motivului pentru care speranța și optimismul sunt soluția, trăirea în prezent și acceptarea vieții așa cum este ea, cu bune și cu rele, fac ca fiecare zi să fie specială. Prin intermediul acestei asistente-personaj principal sunt scoase în evidență diverse tulburări de sănătate mintală, de la delirul pe termen scurt și posibilele lui cauze până la tulburarea de stres posttraumatic, de la problemele cu care se confruntă supraviețuitorii tentativelor de sinucidere la depresie. Frica oamenilor când se confruntă cu așa ceva, neputința familiilor care vor să ajute, dar uneori fac mai mult rău, și chiar efectele asupra personalului medical, pentru că, la urma urmei, suntem cu toții oameni, suntem cu toții vulnerabili. Sună foarte… medical, să zic așa. Pe alocuri chiar este, dar totul este îmblânzit de abordarea holistică, de perspectiva umană a acestor probleme și de explicarea lor într-o manieră ușor de înțeles. Și de poveștile de dragoste care încearcă să își facă loc printre atâtea probleme, de conexiunile care se creează în cele mai neașteptate locuri și momente și toate celelalte sentimente care sunt greu de gestionat singur uneori.
Ar mai fi și alte exemple (nici n-am apucat să vorbesc despre cărți, inclusiv despre una scrisă de o româncă și citită pe ultima sută de metri a acestui an) și aș putea vorbi mult și bine despre toate astea, dar deja m-am lungit mult și știu că textele lungi nu sunt chiar agreate în epoca asta a vitezei de toate felurile, așa că o să mă opresc aici. O să rezum doar spunând că în 2023 am învățat:
– să fiu sinceră cu mine și să vorbesc despre ce simt, indiferent cât de greu este și indiferent cum voi fi privită;
– să îmi depășesc prejudecățile și să refuz ideile de-a gata pe care alții le afișează cu titlu de adevăr absolut;
– să fiu deschisă la nou și să privesc lucrurile din perspective diferite, pentru că nu vreau să fiu genul care îmbătrânește zicând „pe vremea mea…”; lumea și viața au un dinamism extraordinar, sunt atâtea lucruri frumoase de învățat și nu vreau să rămân în urmă, blocată în „vremea mea”; atâta timp cât încă simt curiozitate și deschidere pot spune că sunt vie, nu musai tânără, pentru că unii sunt bătrâni de tineri, ci vie;
– să îmi accept slăbiciunile
– să fiu recunoscătoare pentru diverse, să nu le mai iau for granted
– never say never e o vorbă atât de adevărată…
Știu că tot ce am spus sună ușor siropos, că unii încă mai cred că e preferabil să afișezi mereu un aer macho, să te bați cu sarcasmul în piept, dar eu mi-am învățat lecția și nu-mi mai pasă de ce cred alții. Ceea ce vă doresc și vouă. 🙂
Sursă foto: https://sakshiudavant.com/agust-d-amygdala/