Sadegh Hedayat – Îngropat de viu

ingropat-de-viu

Deși nu i s-a făcut o atât de mare publicitate în România (deh, n-a luat Nobelul), Sadegh Hedayat (1903-1951) e cunoscut drept unul dintre întemeietorii modernismului în literatura persană.  Cea mai cunoscută  operă a sa se intitulează Bufnița oarbă , (Buf-e Kur, în limba persană și pe care eu am citit-o în engleză, înainte să fie tradusă la noi, dar o puteți găsi aici), roman devenit cunoscut în , America și aproape întreaga Europă. Aici, tema morții planează ca o umbră nesfârșită, personajele încetând din viață ori prin sinucidere, prin crimă sau prin  intermediul vreunei dispariții stranii. Stilul lui Hedayat îmi seamănă cu E.A.Poe și poate și cu cel al lui  Frank Kafka.

Hedayat mizează pe condiția umană și pe vulnerabilitățile umane care ajung să fie insuportabile, își construiește piramida narativă bazându-se pe căderi psihice și pe nebuloasa omului disperat să își regăsească dorința de a trăi, atunci când nu mai vede vreun motiv să o mai facă. Cel puțin așa văd eu lucrurile în Bufnița oarbă.

În Îngropat de viu (Zendeh be-gur), descoperim 21 de povestiri scurte care ilustrează lumea arabă a secolului XIX, sărăcia și mizeria umană, absurdele credințe musulmane și angoasele personajelor care își povestesc viața atunci când se află la capătul ei. E un volum apatic de proză scurtă, care nu face altceva decât să accentueze ideea că viața lui Hedayat n-a fost deloc într-o lumină clară, el însuși fiind depresiv, dependent de opiu și de alcool. Hedayat, deși era văzut ca o personalitate în lumea literară persană, n-a fost deloc statuia poleită cu aur pe care oamenii o apreciau drept simbol al integrității.

Încă din copilărie avea să nu își cunoască țelul în viață, de parcă n-ar fi dorit vreo clipă să aibă propriul său loc în lume. După ce a absolvit școala franceză pentru misionari St. Louis, din Teheran, a luat drumul studiilor în Belgia, unde a rămas doar un an. Între anii 1928-1929, a locuit un an și jumătate la Paris și un an la  Besançon. A fost obligat de familie să studieze arhitectura, dar fiind o fire rebelă, Hedayat renunță la studiu și preferă să urmeze un curs de literatură franceză, pe care nu l-a terminat, renunțând la școală și revenind în țara natală. Problema lui Hedayat era faptul că nu reușea să se integreze într-un sistem, nu știa cum să se adapteze, tinzând astfel către capacitatea auto-didactică. Studiul, lectura imensă și scrisul pe cont propriu îi provocau paralizii nervoase, accentuând stările foarte dese de .

Întorcându-se acasă în 1930, Hedayat obține diverse joburi mărunte, printre care și unul la o bancă din Teheran, job la care a renunțat opt luni mai târziu, din pricina faptului că nu putea socializa cu oamenii. Îi scrisese unui prieten că ar fi o idee foarte bună să își deschidă o librărie, idee care s-a evaporat în clipa în care a obținut o altă slujbă la un birou de vânzări. Nici aici n-a rezistat, devenind șomer pentru o perioadă foarte lungă de timp, până când a găsit de lucru ca translator la Ministerul de Externe. În mod previzibil, a fost dat afară pe motivul că toate verbele din traducerile sale erau la modul subjonctiv. Întrebat de șeful său de ce toate verbele sunt traduse la acel mod gramatical, Hedayat i-a răspuns că după-masa se gândește doar la verbe în subjonctiv. Uimit de răspuns, șeful l-a întrebat de ce nu traduce dimineața, iar Hedayat i-a spus că dimineața nu poate intra în starea de a lucra. Așadar, psihicul său erodat de angoase nu-i permitea să aibă un loc de muncă stabil. Una dintre marile sale frustrări era faptul că nu își putea publica operele în țara sa natală fără să fie cenzurate, fiind nevoit să le trimită celor câțiva prieteni răspândiți în Europa. O dovadă foarte bună e faptul că Hedayat a fost interzis în chiar și până în ziua de azi.

Bântuit toată viața de ideea sinuciderii, Hedayat s-a refugiat în scris, dând ”naștere” astfel unor scrieri care au rămas întipărite în memoria colectivă a patrimoniului său cultural. La 48 de ani, Hedayat călătorește la Paris, sperând ca acolo să poată locui în pace cu sine însuși, deși Europa de după război devenise o Europă cu pretenții financiare imense. unde se sinucide. Nu s-a dus acolo cu acest gând fixat în inimă, ci ca să scape de umbrele care-i nelinișteau mințile. Închizându-se în casă, Hedayat a luat un pumn de somnifere și a dat drumul gazului cuptorului din bucătărie.

Cea mai mare durere a lui Hedayat era faptul că frumusețea Iranului fusese distrusă de către invazia arabă, fapt care se reflectă și în totalitatea operelor sale. Ceea ce mi s-a părut fascinant la Hedayat a fost figura feminină prezentă în volumul de povestiri Îngropat de viu. Aici, femeia reprezintă drumul drept și simplu către moarte, nefericire, deziluzie și înstrăinare. Sunt pomenite tradiții și eternul și ineptul dicton musulman că femeia trebuie să-și asculte bărbatul, cu excepția faptului că la Hedayat uneori femeile sunt unelte care duc suflete la pierzanie.

Volumul a fost scris în 1930, la 2 ani distanță de prima sa tentativă de suicid.  Titlul Îngropat de viu este numit după prima povestire, care reprezintă250px-Sadegh_hedayat paginile însemnărilor unui individ căruia nu i-a reușit tentativa. Este, cred eu, o confesiune plină de amărăciune a lui Hedayat că n-a reușit ceea ce și-a propus. În povestire, sinucigașul recapitulează clipele de dinaintea actului suprem și relatează ideea că unui om bântuit de asemenea gânduri nu-i stă gândul la dragoste sau la încercarea de a se alătura unei persoane, pentru că el se simte îndeajuns de singur cât să își târască restul zilelor și să audă doar  vocile  din cap care-l condamnă la tăcere. Personajul descrie momentul în care întâlnește o femeie care pare să fie interesată de el, doar că, în loc s-o invite la el acasă, îi spune că n-ar trebui să se mai întâlnească.

Imediat după ce destinele celor doi se despart ca și cum nu s-ar fi cunoscut niciodată, sinucigașul se plimbă prin cimitir. Este foarte adevărată ideea că individul predispus la asemenea încercări nu-și dorește să înceapă legături cu oameni noi, pentru că i se pare inutil, din moment ce va înceta la un moment dat să existe.

Nu, nimeni nu hotărăște să se sinucidă; sinuciderea există în unii oameni; e în firea lor, nu pot să-l scape, destinul e cel ce ne stăpânește, dar, în același timp, eu mi-am făcut soarta, acum nu mai pot să-l scap, nu pot să evadez. Pe scurt, ce-i de făcut? Soarta e mai puternică decât mine. [….] Uneori, fac mari proiecte, mă văd demn de a face orice și îmi spun: da, cei care au renunțat la viață și și-au pierdut speranța în toate cele pot singuri să realizeze lucruri mari. Apoi îmi zic: la ce bun, de ce să faci asta? E nebunie, pură nebunie! Nu, omoară-te și lasă-ți cadavrul să se prăbușească aici; du-te, nu ești făcut pentru viață; judecă mai puțin, existența ta n-are nicio valoare, nu poți face nimic! Or, nu știu de ce moartea se sclifosește! De ce nu vine? De ce n-am putut s-o întind și să mă eliberez?

Următoarele 20 de povestiri schimbă registrele precum un jongleur răsucește mingile, captând astfel interesul cititorului. Nu cred că am citit în ultimii ani o carte mai tristă decât cea a lui Hedayat. Nu toate cărțile triste sunt inutile, unele merită să fie citite dacă există un mesaj și o intensitate a trăirilor, ceea ce mie mi se pare că există din plin la scriitorul iranian. O recomand celor care s-au săturat să lipească floricele de geamuri, celor care mănâncă la mic-dejun jumătate de măslină și celor care repetă compulsiv că ”viața e frumoasă și roz bonbon, de ce ești, dragă, trist?”.

P.S: Nu-i așa că Hedayat are ceva din înfățișarea lui Rilke ?

Titlu: Îngropat de viu
Autor: Sadegh Hedayat
Editura: Polirom
Colecția: Top 10+
ISBN: 978-973-46-4689-0
Nr. pagini: 232
Anul apariției: 2014
Traducător: Gheorghe Iorga
Preț: 14, 95 lei
Sursa foto: 1, 2

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ruxandra A.

Ruxandra A.
A absolvit Facultatea de Litere din București. E pozar amator și scrie fie poezie, fie proză. N-a publicat nimic deocamdată. Muzica rock e a doua lume în care se refugiază. Prima o reprezintă cărțile.