Trist sau nu, Nick Cave și-a căpătat notorietatea în 1996, în momentul duetului cu Kylie Minogue la piesa „Where the wild roses grow” (știți piesa aia care era difuzată obsesiv pe MTV, în care Minogue face pluta în apă și un șarpe își unduiește ființa printre petale de trandafir, cu viori pe fundal?). Sigur că o știți, toată lumea o fredona, pentru că deh, Kylie Minogue, și nimeni nu știa cine era omul a cărui voce suna gravă, ca din caverne. Vocea lui chiar are ceva special, transmite emoție, Cave fiind destul de implicat în tot ceea ce scrie și ceea ce promovează ca solist al trupei Nick Cave & The bad seeds, dar și al trupelor The birthday party și Grinderman.
Nu mi se pare că s-ar încadra la zona aia de rock old, unde intră AC/DC sau Led Zeppelin, mai degrabă l-aș pune în zona hibridă, între rock-post-punk și ceva balade despre moarte, America, dragoste și alte tristeți.
Puțini ar fi zis că Nick Cave va da lovitura și pe plan literar, deși a compus soundtrack-uri pentru o mulțime de filme și seriale, gen Californication, True Detective (sezonul 1, sezonul 2), True Blood, The road, The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford, Batman forever, Zero effect, I am Sam, Harry Potter and deathly hollows. Astfel, apariția sa pe plan literar s-a produs în 1989, cu romanul And the Ass saw the angel (Ed. Polirom, 2010, cu titlul Și a văzut asina pe înger). În 2009 însă, Nick Cave a spart gura târgului cu Moartea lui Bunny Munro. 
Romanul are o copertă enervantă, cu un iepure special creat pentru copiii mici care așteaptă surprize, genul ăla de iepure care pare extrem de drăguț și de pupabil, pe care l-ai lua cu tine oriunde, pentru că e adorabil și îți dă o stare de bine. Exact de genul ăsta de animale mă tem, astea au de obicei în cap tot felul de scenarii bizare de mătrășire a stăpânului (recomand filmul Donnie Darko, că tot vorbeam de iepuri). Coperta are legătură, evident, cu numele personajului principal: Bunny Munro, care manifestă o obsesie pentru femei așa cum manifestă iepurii manii excentrice pentru morcovi.
Cartea are influențe din Bukowski, Welsh și, în general, cam tot ceea ce cuprinde acea categorie de indivizi ratați care au obsesii, probleme cu somnul și cu definiția fericirii. Îmi place cum scrie Cave și mi se pare o idee extrem de bună compoziția firului narativ: soția lui Munro se sinucide, atingând limitele depresiei, iar el își crește copilul singur, Bunny Jr. Copilul este construit, psihologic vorbind, să imite tot ceea ce face tatăl său, care este un model și cel ”mai bun tată din lume”. Îngrozit de ideea că fiul i-ar putea călca pe urme, Bunny senior face bagajele, își ia copilul și începe o nouă viață, departe de spectrul morții soției. În ciuda eforturilor titanice pe care Bunny le face să câștige bani ca să-l întrețină pe puști (vinde cosmetice din ușă în ușă), este conștient că ceva este defect în mecanismele lui, că nu poate funcționa altfel și că singura lui scăpare sunt femeile și drogurile. Cartea are scene dure, imagini care zguduie puțin ochiul minții, ai zice că Nick Cave scrie biografia unui Bunny Munro real.
Totul este destructiv pentru Bunny Munro, societatea, oamenii, scara îngustă a supraviețuirii, iar cea mai mare pedeapsă pentru el este faptul că nu-i poate oferi nimic altceva copilului său decât vizite din hotel în hotel, din casă în casă. Bunny Munro este, de asemenea, un individ obsedat de pantalonii scurți, lucioși și roșii ai lui Kylie Minogue și de fizicul dezlânat și armonios nedezvoltat de atunci al lui Avril Lavigne.
Romanul este bine scris și mizează pe acele lucruri pe care le facem uneori noi, oamenii, când simțim că totul devine o ciuleandră hipnotică, când încercăm să salvăm ceea ce se mai poate salva: sacrificiu, iubirea de părinte, teama de moarte, obsesia singurătății, iminența eșecului, frica de a pierde ultimele lucruri sau oameni care au mai rămas lângă noi.
Titlu: Moartea lui Bunny Munro
Autor: Nick Cave
Editura: Polirom
Anul apariției: 2009
ISBN: 978-973-46-1532-2
Număr pagini: 256
Traducere: Ciprian Siulea
Preț: 24, 95 lei
