Urma – Adrian Alui Gheorghe

Am citit Urma dintr-o clipire. Abia așteptam să pun mâna pe ea (și pe celelalte cărți scrise de Adrian Alui Gheorghe). De când am citit Laika, am știut că acesta este unul dintre autorii pe care îi voi urmări și citi obsesiv – și am o listă întreagă de astfel de autori, nu doar români, pe care îi „googălesc” periodic, doar-doar au mai publicat ceva. (Chiar așa, nu îi vine nimănui ideea să facă o aplicație care să te țină la curent cu tot ce publică autorii tăi preferați? Pare că există o aplicație pentru orice în anul 2020, dar pentru lista mea de autori, nu?)

Da, Urma se citește repede (pentru că este un roman scurt), dar asta nu înseamnă că se citește ușor. Ba chiar se citește cu durere, cu frică, cu opriri dese pentru reflecție și momente de reculegere. La fel ca în Laika, Adrian Alui Gheorghe amintește cititorului în Urma de perioada de tristă amintire în care ne-a aruncat comunismul. Însă o face cu umor, cu ironie fină și cu o măiestrie a vorbelor care îndulcesc realitatea crudă a acelor vremuri. Pesemne că știe prea bine autorul că o poveste ca aceasta spusă fără menajamente și „îndulcitori” ar putea afecta psihic cititorii mai slabi de înger, sau tocmai pe cei care au avut contact direct cu închisorile comuniste. Și atunci, forma de umilință și tortură adoptată de gardianul Cocoțoi prin care acesta dansează pe spinările deținuților întinși pe cimentul rece până le rupe oasele este prezentată ca o anecdotă. Ia te uită, pare să sugereze textul, ce idee năstrușnică a avut gardianul! Să alinieze niște oameni pe ciment, apoi să țopăie pe ei ca pe o dușumea dintr-o cărciumă veselă! Al naibii Cocoțoi, ce inventiv este! Mai că te-ar amuza, dacă nu ți-ar provoca greață, știind întregul tablou al suferinței intelectualilor și preoților a căror singură vină era gândirea liberă sau credința.

În 1960, în temuta închisoare de la Aiud, se întâmplă un fenomen care îi contrariază pe gardieni: pe zăpada proaspătă apar spre dimineață niște urme de pași. Care merg spre celule. Urme de pași care să indice o încercare de evadare s-au mai văzut. Sunt preferabile, chiar. Se știe exact ce trebuie făcut. Se alertează organele abilitate, se organizează vânătoarea deținuțior în cauză, cu siguranță ei vor fi prinși (cât de departe să poată ajunge niște bieți oameni torturați, înfometați, înfrigurați și epuizați de muncă, interogtorii și nesomn?). Dar ce trebuie făcut când cineva pare să sară gardul închisorii și să se ofere de bună voie încarcerării, nimeni nu știe.

Bineînțeles, cum se întâmplă de obicei cu parveniții ajunși la putere, toți oamenii partidului se simt amenințați de ceea ce nu înțeleg. De la cel mai mic gardian din penitenciar până la cel mai temut colonel de la „centru”, toți se zbat să descâlcească acest fenomen, să despice firul în 4 și să îl integreze în sfera lor de înțelegere. Desigur, descâlcirea implică interogatorii dure ale deținuților, din care mulți nu mai ies în viață, iar alții spun orice li se cere, pentru a fi cruțați. Așa se adâncesc organele statului și mai tare în mister, în loc să îl elucideze. Gardienii raportează la comandantul închisorii povești stranii despre Fecioara Maria sau călugărul Daniil care îi vizitează pe deținuți noaptea pentru a-i alina și despre neveste vrăjitoare care își vizitează soții  pentru partide sălbatice de sex.

Ancheta depășește granițele realității și înțelegerii „organelor” și, în mod aproape firesc, totul ia o turnură magică atunci când printre deținuți este descoperit un fost iluzionist de la Teatrul de Revistă Constantin Tănase. Din povestea tragică a lui Gurii Lovin răzbate încă o dată absurdul regimului, lipsa justiției adevărate și abuzul de putere. Dar umorul cu care Adrian Alui Gheorghe prezintă atât aventurile magicianului care au culminat cu încarcerarea lui, cât și giumbușlucurile pe care le face în biroul comandatului închisorii îți stârnesc din nou un râs amar pentru care te simți vinovat, ca cititor. Pentru că suntem toți înțeleși de la bun început: nimic – dar NIMIC – din închisorile comuniste nu a fost amuzant vreodată. Un regim pervers a exploatat nevoile și frustrările unei generații întregi de dezaxați, psihopați și sadici care într-o societate normală nu numai că nu ar fi putut funcționa normal, dar în mare parte ar fi fost ei înșiși închiși. Însă aceasta a fost marea găselniță a comunismului: teroarea întreținută de cei mici, mulți și disfuncționali prin puterea dobândită  asupra celor superiori lor. Tocmai acest complex de inferioritate a alimentat întregul regim.

De aceea, poate zâmbim când Gurii transformă apa în vodcă fină, dezbracă gardienii fără să îi atingă, descuie ușile de la distanță și participă la circul grotesc din timpul anchetei de la Aiud, însă când întoarcem și ultima pagină din Urma și închidem ochii, nu vedem circul, ci durerea. Miile de oameni nevinovați care au murit torturați sau care au rămas marcați pe viață de schingiuirile și umilințele îndurate în iaduri ca cel de la Aiud ne vor bântui multe generații de acum înainte, ca popor, iar mărturiile care păstrează vie această amintire sunt neprețuite, chiar și sub formă de roman, așa cum este Urma. Pentru că deja există generații de tineri pentru care acestea sunt niște povești dintr-o realitate paralelă, îndepărtată, mitică aproape. Unii le pun la îndoială, sau folosesc fraze provocatoare de reacții alergice, cum ar fi „lasă, că n-a fost chiar așa de rău!”. Ba da. A fost. Iar faptul că încet-încet uităm sau bagatelizăm trecutul, ne pune în mare pericol de a-l repeta.

Dacă vreți să aflați și despre romanul Laika, de același autor (mult mai ușor de digerat decât Urma), puteți citi recenzia aici.

Titlu: Urma
Autor: Adrian Alui Gheorghe
Editura: Cartea Românească / Polirom
Anul apariției: 2013
Nr. De pagini: 152
ISBN print: 978-973-23-3021-0