De vorbă cu Herman Koch: De când au acces la rețelele sociale, oamenii scriu mai mult decât oricând

O altă legendă ieșeană spune că atunci când se întâlnesc doi oameni cărora le plac poveștile, timpul pentru discuții nu se poate limita la 20 de minute și se va transforma în 45 de minute. Și pe lângă literatură, punctul forte la FILIT, se discută și idei, meciuri de fotbal sau ce importanță au căpătat rețelele sociale în viețile oamenilor. Să nu uităm de bucătăria românească, care joacă și ea un rol important, atunci când ești la Iași. Mai ales când este vorba de un desert exotic pentru neerlandezi, așa cum este coliva. 

SB: ,,”, romanul publicat în 2009, a fost premiat, tradus și discutat. Cum este să continui să vorbești despre un roman de-a lungul anilor, îl vezi la fel?

Să vorbesc despre cartea asta e ca și cum aș vorbi despre cartea altcuiva, scrisă de un alt autor. E așa de îndepărtată, încât mai știu doar pe ici colo despre ce e vorba. Zece ani sunt sunt chiar niște ani. Mă poți întreba orice, însă sper să îmi aduc aminte, pentru că un lucru pe care chiar nu îl fac este să îmi recitesc cărțile. Cartea asta am citit-o ultima dată acum zece ani. Desigur că au fost multe țări pe care le-am vizitat, acolo unde cartea a fost tradusă, și am dat multe interviuri în care am vorbit despre ea, însă detaliile nu le mai știu.

SB: Că tot am deschis discuția despre ,,”, se spune că unul dintre deserturile preferate ale românilor este chiar coliva, o prăjitură care se servește doar atunci când moare cineva. Să ne imaginăm că personajele tale stau de vorbă la o colivă. Despre ce vorbesc, cum îți imaginezi că s-ar desfășura acțiunea?

Scena cu desertul este o scenă pe care nu o mai știu exact. Dar un lucru îl știu sigur, că am vrut ca felul principal de mâncare să joace un rol important pentru carte, nu pentru acțiune. De asemenea, lucrurile importante se întâmplă atunci. Naratorul se ceartă cu fratele său și stă constant cu gândul la boala soției. Desertul, în cazul ăsta, este un climax al cărții, pentru că totul iese la suprafață. Totul se întâmplă pur și simplu, apoi urmează nota. Dar desigur, acum că mi-ai arătat poza asta cu coliva, mă mai gândesc. Mai întâi să o încerc și apoi îți spun cum s-ar fi schimbat acțiunea. 

SB: Sigur îți va plăcea! Rămânând pe același făgaș, unde se află granița dintre realitate și ficțiune? Cum ajung oamenii să-și creeze realitatea proprie?

Întotdeauna mi-a plăcut să adaug o parte considerabilă de realitate în cărțile mele, dar care să fie citită ca ficțiune. Foarte multe lucruri sunt propriile mele experiențe și chiar și prietenii mei buni care-mi citesc cărțile știu ce am inventat sau dacă am intrat în detalii personale. De multe ori, dacă scrii autobiografic, lucru pe care îl fac și eu, după ce dai niște date exacte și povestești anumite lucruri, începi să scrii ficțiune. Atunci când scrii, îți poți inventa trecutul într-un fel.Adaugi niște lucruri, scoți altele, le accentuezi pe altele. Sunt foarte multe lucruri adevărate și foarte multe gânduri sau idei de-ale mele, care sunt camuflate de un personaj care relatează – un bărbat care nu își domină instinctele, sau chestii de genul ăsta. 

SB: Dar realitatea ta care e?

Realitatea mea? O parte din realitatea mea este tot așa o invenție și o parte din realitatea mea este, de asemenea, și scrisul. Spre exemplu, niciodată nu mă gândesc la o carte înainte, poate doar puțin. La ,,Cina” m-am gândit puțin, spre exemplu, pe 10 ianuarie 2005 la o petrecere, la o cină. Dar nu știam nimic despre intrigă sau despre ce aveau să facă cei doi copii din carte. Am început să scriu cinci zile mai târziu și am vrut să văd ce se întâmplă.

SB: De ce cina și nu altă masă din timpul unei zile? Crezi că discuțiile sunt mai intime la o cină?

Cina este o masă importantă și m-am gândit la o cină luată în oraș, la restaurant, pentru că este mai intimă. Într-un cadru mai restrâns, acasă să zicem, lucrurile stau altfel. Le mai arăți invitaților o știre sau stai pe telefon, pe când la restaurant e necesar să te scuzi atunci când răspunzi la telefon sau mai ai altceva de rezolvat și nu îți dedici timpul persoanei sau persoanelor cu care ești la masă. Și imaginează-ți la ce conflicte s-ar fi ajuns dacă i-aș fi pus pe cei doi frați într-un cadru mai intim, la unul dintre ei acasă. Așa că am ajuns la concluzia că nu vor fi violenți în public. De-aia am ales și cina ca masă. La cină totul este politicos, stai, povestești, până când cineva zice că vrea să fie adusă nota. Este un loc public, liniștitor, dar unde trebuie să te controlezi. Nu poți țipa sau să arunci cu obiecte în celelalte persoane. Am vrut foarte mult să evit violența și am mutat-o la finalul cărții, unde nici nu o vedem. Tensiunea, însă, e pe tot parcursul cărții, o poți simți.

SB: Spui că nu te gândești niciodată foarte mult înainte să începi o carte, dar cum era când erai în școală sau în studenție, te vedeai scriitor?

Eram foarte sigur că voi scrie. Făceam două lucruri: scriam și desenam. Dar la desen nu am fost chiar așa de bun, așa că am renunțat încetul cu încetul și m-am concentrat pe scris. Pe la 10-12 ani scriam nuvele sau articole de ziar, așa, ca o joacă. Mai mult decât atât, îmi aduc aminte cum inventam povești pe loc, pe care le spuneam prietenilor sau părinților. Prietenii mei îmi spuneau „Herman, hai, zi o poveste despre tatăl tău!” și începeam să inventez povești cu tata din al Doilea Război Mondial, că a fost prizonier și că mai apoi a evadat, iar atunci când a evadat a omorât trei persoane și că a trebuit să se ascundă. Totul era o invenție. Iar atunci când am realizat cât de mult îmi place să inventez povești, am realizat că vreau să pară și reale, ca oamenii să se minuneze de ele.

SB: Tu citeai și inventai multe povești pe atunci, dar acum întrebarea se pune dacă adolescenții citesc mai multe cărți sau mesaje pe rețelele sociale. Cum vezi raportarea lor la literatură?

Eu nu sunt un misionar care să vină la tineri și să le spună ce ar trebui să citească, pentru că știu că întotdeauna au existat oameni care au citit și care nu au citit. Cred că nici 10% din populație nu citește constant. Dar încerc să privesc asta pozitiv și sincer cred că, de când au acces la rețelele sociale, oamenii scriu mai mult decât oricând. Comunicarea scrisă a câștigat foarte mult teren. Comunic foarte mult cu fiul meu pe WhatsApp și mi se pare foarte simpatic, pentru că mereu încercăm să ne răspundem la mesaje într-un mod creativ, în care să ne amuzăm și să lăsăm loc interpretărilor. Nu doar să ne spunem “Am ajuns aici.”, “Fac asta.” sau “Cum e vremea?”. Spre exemplu, fiul meu are 25 de ani și ultima poză pe care mi-a trimis-o cu el era pe un deal în Barcelona, iar poza avea descrierea “Un munte la micul dejun!”. E scriere creativă însoțită de o poză. Cred că oamenii sunt foarte creativi în scris și citesc mai mult ca oricând. Înainte scriai o scrisoare de câteva pagini la câteva săptămâni, să zicem, dar acum scrii încontinuu pentru a răspunde valului de mesaje. Ba chiar există și o constrângere, pentru că nu poți răspunde după foarte multe zile la un mail, iar când vine vorba de mesaje, celălalt poate vedea dacă i-ai primit mesajul. 

Uite, apropo de comunicare. Ieri, spre exemplu, mă uitam la meci din Champions League. Tu te uiți la meciuri? (râde)

SB: Câteodată, când ne strângem cu grupul de prieteni și e vreun meci important, dar din proprie inițiativă nu.

Nu te voi plictisi cu fotbalul, îți povestesc mai departe. Eram aici, în hotel, și mă uitam la meci și comentam încontinuu cu niște prieteni. Fiul meu era chiar pe stadion, în Spania, unde se juca meciul și îmi scria, vorbeam și cu un prieten din Amsterdam, în același timp. Primesc mesaj de la prietenul meu – „GOL!” -, dar la mine nu se întâmplase nimic, pentru că eu mă uitam la meci pe iPad și transmisia era mai întârziată. Deci, de la lucruri mărunte de genul ăsta pe care le scrii, se poate ca la un moment dat să îți dorești să scrii și mai mult și mai plin de substanță. De-aia zic că rețelele sociale pot fi un factor care să favorizeze scrisul. 

Ceea ce văd în Țările de Jos acum este incredibil. Tinerii, și prin asta mă refer la cei cu vârste între 19-26 de ani, încep să meargă din ce în ce mai mult la evenimente literare și să își manifeste o dorință de a scrie. Devine la modă să vrei să scrii, să fii scriitor. 

SB: Crezi că asta se datorează faptului că tinerii încep să se îndrepte către lucrurile vechi, ca pick-upurile, aparatele pe film sau moda din a doua parte a secolului XX?

Da, e curiozitatea pentru vechi. Dar în aceeași măsură nu toată lumea trebuie să fie creativă sau să aibă aspirații de genul ăsta. La fel de bine, unii oameni își pot dori să lucreze într-o bancă și pot face asta pentru tot restul vieții. Știi cum e, meseriile astea din industriile creative sunt văzute așa, incredibil, “Oh, wow, e scriitor!” sau “Wow, e fotograf!”, pentru că par diferite și pentru că, într-o oarecare măsură, dacă ești bun, poți ajunge și cunoscut. La 18-20 de ani, visezi foarte mult și vrei să faci foarte multe lucruri, dar la 28 s-ar putea să zici că nu a funcționat. Asta nu te împiedică însă să visezi, ci te determină să fii puțin mai rațional. Dacă e după mine, cred că mai bine visezi 10 ani, decât să stai ancorat. Dar este o diferență foarte mare între a visa să devii faimos și a visa să faci cu adevărat ceva, să contribui și tu cu ceva. Ești inconștient dacă îți place ceva și nu te duci în direcția respectivă. Ba chiar să îți și spui că îți vei dedica fiecare moment pentru a face ce-i mai bine în domeniul care te pasionează sau interesează.

SB: Tu crezi că ești faimos sau crezi că ai contribuit cât de mult ai putut pentru pasiunea ta?

Haha, eu? Să fiu sincer, la mine totul a început cu ideea de a vrea să scriu povești. Ți-am zis cum am început și pe la 16 ani am început cu adevărat să scriu povești. Și am considerat că am avut un succes timpuriu, pentru că profesorii mei de literatură îmi citeau poveștile tare, în clasă. Îmi aduc aminte de un profesor care le-a mulțumit tuturor în clasă pentru cooperare și pentru lucrările scrise, dar a zis că va citi tare lucrarea mea. Și, odată cu asta, am început să văd și reacțiile celorlalți atunci când îmi ascultau poveștile. Unii îmi spuneau că nu sunt bune deloc și că nu înțelegeau de ce profesorul a citit așa ceva la oră. Atunci am realizat, de fapt, că nu toți oamenii sunt fericiți sau se bucură pentru tine, atunci când faci ceva ce îți place și mai ești și bun. 

SB: Ai luat criticile personal, le-ai simțit la un moment dat ca pe o piedică?

Nu, din contră, am simțit că acela e începutul. Știam că voi fi un scriitor bun orice s-ar întâmpla. Nu aș fi lăsat glumele să aleagă pentru mine. Am preferat să nu am un job normal, de la 9 dimineața, la 5 seara, pentru că știam că nu voi mai avea timp să scriu, așa că am luat decizia să îmi caut job-uri unde aveam foarte mult timp liber și mai puțini bani, pentru a scrie. 

SB: Pentru că tot am vorbit foarte mult de scris, cum ți-ai descrie scriitura?

Nu m-am gândit cum mi-aș încadra scriitura. Mereu m-am gândit cum să expun ceva, astfel încât să ajungă la oameni. Nu am vrut niciodată să scriu despre ciripitul păsărilor sau că cineva s-a urcat în mașină cu altcineva ca să ajungă într-un anumit loc. Am vrut să fac ceva diferit, care să mă caracterizeze. A fost un proces de învățare, parcurs cu pași mici. Și în ,,Cina” există un narator care nu zice totul, îi lasă pe cititori să se gândească. De la început, este precizat restaurantul, dar ce să vezi, nu este menționat numele restaurantului, pentru că nu mi-aș fi dorit ca oamenii să umble să îl caute.


s-a născut în 1953 la Arnhem. Este autorul cărții fenomen internațional „The Dinner”, care a fost tradusă în peste 45 de limbi (în română de Gheorghe Nicolaescu) și ecranizată în Olanda, Italia și SUA. „Summer House with Swimming Pool” și „Dear Mr. M” sunt, de asemenea, bestseller-uri internaționale. Ultimul său roman, „The Ditch”, a fost primit cu entuziasm la publicare, fiind deja numit un clasic à la Koch.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Antonia Ispas

Antonia Ispas
Iubitoare de cultură nord-europeană, pasionată de literatură și cinema, masterandă la SCILL- Germanistik, lector în tabere educaționale, Antonia este o visătoare care călătorește prin Europa cu aparatul foto de gât: „ce-i pe film, e un film”.