„Povestiri din garaj” de Goran Mrakić [fragment]

publică în colecția n’autor de literatură română contemporană și colecția de Povestiri din garaj, de .

Povestirile din garaj sunt tipice tranziției de tip balcanic, trăite în Timișoara înainte și după ’90: veri în care timpul se dilată, așa cum doar în vacanțele școlare o poate face, muzici interzise, trase pe casete, baruri locale, animate de legende de cartier, români, sârbi, șvabi și maghiari, Poli Timișoara, huligani, bătăi, ecouri ale primelor revolte care au declanșat Revoluția din decembrie ’89, afaceri stranii, crime, râuri de bere, scriitori și artiști de tot soiul, scene din viața de zi cu zi, întâmplări adolescentine și rememorări nostalgice. Toate desfășurate între betoane și Bega.

„Marea șmecherie pe care o face Goran în povestirile lui e că are un fel de familiaritate în scris, ai impresia că-i știi de undeva personajele. Rockeri, punkeri și idealiști ajunși bătrâni și sictiriți într-un oraș care «era odată» par niște veterani ai unui război pentru optimism, ce a avut loc cândva la începutul anilor ’90. Război pe care l-au câștigat cam cum au câștigat sârbii mai toate războaiele din ultima vreme, à la Pyrrhus.“ Ovidiu Eftimie



Cine l-a ucis pe Kurt?

(…)

Dana se cam plictisește la majoritatea orelor, în afara celor de psihologie și literatură, unde se poate exprima cât de cât. O intrigă extremele, îi plac provocările și arta. Colegii ei sunt previzibili și neinteresanți, cu foarte mici excepții. S-a iscat o ceartă cu privire la orele de religie. O enervau deopotrivă copiii părinților habotnici și găunoși, dar și hipsterii isterici, pentru care ateismul este un trend bun de etalat în orice împrejurare. E adevărat, n-o prea atrag preoții, dar îi place profesorul de religie. E un băiat finuț și inteligent, cu simțul umorului, nicidecum un dogmatic încuiat. S-a gândit la el în timp ce se întorcea de la școală. O fi însurat? Ce-ar fi dacă l-aș… maaarș de-aici, spuse, smulgându-se din vâltoarea gândurilor, care i se păruseră penibile în secunda următoare. A tras la terasa Vaporul, să bea o bere. Teoretic, n-ar avea voie, e minoră, dar chelnerul e un tip de treabă, nu-i cere buletinul, chiar dacă o vede cu ghiozdanul lângă ea.

Îi e groază să meargă acasă, în acel cuib de irascibilitate şi lipsă de armonie. La ce se rezumă viaţa părinţilor ei, nişte personaje decupate dintr-un film noir al anilor ‘60? Kitsch, iluzie şi moarte. N-au nicio brumă de transcendenţă în exprimare, nicio incertitudine metafizică, nicio dorinţă de a migra spiritual spre alte tărâmuri. Sunt nişte iobagi ai nefericirii eterne, nişte epopei ale ratării şi blazării. Of, Doamne, sunt nişte oameni atât de limitaţi, încât ar întâmpina orice tentativă de schimbare în viaţa lor cu o duşmănie fioroasă, laşă, primitivă! Din păcate, nu au nicio şansă. Singurul argument pe care l-ar invoca în momentul în care ar încerca să le spună ceva ar fi că ei o hrănesc. În concepția lor, la asta se reduce totul. Te-am născut, te-am hrănit, te-am îmbrăcat, ce mai vrei, ce nu-ți convine?

Dana se întoarce de la şcoală prin gangul din centru, de pe strada Piatra Craiului. Încearcă să-şi imagineze dacă în timpul Revoluției din 1989 vreun protestatar sau securist s-a ascuns în ghenele de gunoi de la poalele vechilor clădiri austriece şi socialiste. Se uită atentă la şirul ruginit de cutii poştale din faţa unei scări de bloc. Îi plac vechile cutii poștale. Au acel aer ciudat, decupat din vremurile în care secretele călătoreau fizic, îmbibate de mireasma depărtărilor, purtând cu sine dorul și patima mâinii care scria și a ochiului care citea. Oare câte vise, năzuinţe şi microuniversuri se ascund în spatele fiecărei ferestre? Oare câţi ochi o privesc tocmai în acest moment din spatele draperiilor şi perdelelor? Câţi oameni ar fi mai fericiţi dacă le-ar împărtăși micile ei secrete şi ar avea răbdare să le asculte pe ale lor?

Câteodată, îşi doreşte teribil să-i strige unui băiat care fumează la geamul bucătăriei să coboare, să vină cu ea la o bere. Să-i spună lucruri simple, dulci, frumoase. Că-i plac, de exemplu, lacătele mici, păstrătoare de secrete intime, discrete, firave, personale, nicidecum cele mari, pe care le asociază cu visele ferecate pe vecie și cu suferința fizică. Ele sunt închisori ale sufletului, trupului și minții, i-ar spune, simbolizând izolarea, teroarea, încătușarea, singurătatea marilor hale, a pivnițelor lugubre, a castelelor și a țintirimurilor tomnatice, ruginite. Iar acum e martie, vine primăvara, ar trebui să ne deschidem şi noi sufletele, asemenea ghioceilor.

Ar trebui să ne lepădăm de iarna familiilor noastre, dacă e cazul. Visele nu se împlinesc niciodată, dar măcar îți lasă posibilitatea să te furișezi într-o altfel de realitate, mai suportabilă. Dacă ar da peste un băiat deştept, acesta i-ar destăinui, probabil, că îi plac lanțurile atașate dopurilor de vană și vârtejurile care se formează când dai drumul la apă. Toată acea anticipație dulce, premergătoare îmbăierii de seară, și toate pregătirile minuțioase ale renașterii întru curățenie se scurg iremediabil în hăul canalizării, ca niște păcate ispășite. Și da, le place amândurora buretele cu care se spală pe spate, e atât de îmbibat de însăși esența zilei care tocmai s-a pogorât asupra veşniciei uitări… Şi, atunci, şi-ar dori să-şi spele unul altuia spatele, povestind ce haioase sunt vechile reclame socialiste, de o naivitate absolută, lipsite de orice dichis subliminal, nerv consumerist și morb diabolic.

Comuniștii nu se pricepeau să vândă rahaturi ambulate frumos, poate că de aceea au pierdut cursa economică cu mult mai emancipații lor confrați din Occident. Vor zâmbi ca nişte berze naive şi binevoitoare, care aduc bucurie în privirile copiilor. Ea îi va spune că-i plac vechile prosoape de in, care se vând la târgurile din centrul oraşului în preajma zilei de 8 martie, țesute cu tactul țăranului atemporal, o specie dispărută asemenea unui animal exotic. Singurul război la care se pricepeau cu adevărat ţăranii români era acela care producea traiste și covorașe în loc de victime. Acest gând o liniştea teribil, iar băiatul de la geam o invita să asculte o doină de Grigore Leşe. Ce ciudat sună între claxoane, înjurături la semafor şi motoare ambalate…

Ce faci, băi, proasto, ce te-ai oprit în mijlocul străzii? Of, nu şi-a dat seama că s-a oprit să mediteze tocmai pe trecerea de pietoni. O ia anevoios din loc, trezită la aşa-zisa realitate. Nevermind. De fapt, chiar e momentul potrivit pentru Nevermind. Dana se apropie de casă. A traversat Piaţa 700 şi trece sub viaductul de pe Gheorghe Lazăr. Deasupra ei, se întinde o garniture de tren. Oameni care vin, oameni care pleacă, un concert grunge al atomilor. Te-ai deşirat cu generozitate toată ziua, şi-acum te-aduni cu fiecare pas şi-aştepţi să vii tot din urmă, şi vii, şi vii de pretutindeni, ca un tren de marfă gol, vii, şi nu te mai termini. Fără ca probabil să ştie, şi Marin Sorescu era grunge.

Un muncitor sapă un şanţ. Afară e deja cald şi el poartă doar un tricou cu Nirvana. E transpirat ca un mânz negru, tocmai ieșit dintr-un iaz. Nu se uită la trecători, manevrează hârleţul cu nişte mâini ferme, musculoase. Dana e străbătută de un fior demonic şi teama că mama ar putea să-i apară în faţa ochilor e risipită de mireasma pomilor abia înfloriţi. Pătrunde ca o lumină neînfricată în pădurea întunecată a lui Nietzsche. Mama ar dori s-o mărite cu un acordeonist plinuţ, care zâmbeşte satisfăcut în timp ce-şi întinde burduful instrumentului sub privirile admirative ale madamelor cu picioarele umflate, dar ea s-a decis să evadeze din suprarealismul chinului.

Dana e născută în 1999, atunci când grunge-ul era deja mort. Descuie uşa, intră în apartament şi priveşte poza părinţilor de pe peretele livingului. Acum ştie cine l-a ucis pe Kurt.


 (n. 1979) s-a născut la Sânnicolau Mare. A publicat două volume de versuri, trei cărți de aforisme satirice și un volum de proză scurtă, Punk requiem. A primit premiul Uniunii Scriitorilor din Timișoara pentru debut, premiul „Vladimir Bulatović VIB“ și premiul „Radoje Domanović“. Scrierile sale au apărut în mai multe antologii de aforisme din Serbia, România, Bosnia, Spania, Liban și Italia. A tradus din limba română în limba sârbă (și viceversa) mai multe cărți. A lucrat timp de 15 ani ca redactor al ziarului de limba sârbă Naša reč. În prezent, ocupă funcția de director al Editurii Uniunii Sârbilor din România. Trăiește și lucrează la Timișoara.

 

 

 

.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.