Lume, lume! Nemira are colecție nouă de literatură română! SemneBune vă oferă ceva proaspăt, în avanpremieră.

Mediul cultural și piața de carte în România sunt cel puțin… colorate, în ultima vreme și mă tem că există riscul ca lucrurile bune să treacă neobservate. Devine obositor să cerni printre bătălii mai mari sau mai mici, până rămân evenimentele interesante, colecțiile demne de o privire atentă, autorii memorabili și textele pe care e păcat să le ratezi. În acest context, e cazul să vă povestesc despre o colecție nouă, editată, puricată și ocrotită de , unul dintre oamenii care îmi redau mie speranța în literatura română și ce poate face ea.

Ce zice despre noua colecție de :

n’autor este colecția de a Editurii care vorbește, în n moduri, despre lumea în care trăim – realități de ieri și de astăzi, fragmente din societatea românească ori de pretutindeni, o umanitate în permanentă schimbare. Prin volumele care vor apărea în această colecție, romane și povestiri de cea mai bună calitate, ne întoarcem la plăcerea lecturii, fără artificii inutile, cu teme diverse, de la relații amoroase la relații familiale, de la învățământ la religie, mediu, minorități, tehnologie, politică, istorie, violență ș.a.m.d. Totul ghidat de imaginație, scriitură, poveste.

Ce zic eu despre n’autor: cunosc oamenii din spate, așa că puteți considera că sunt subiectivă și nu greșiți. Pe de altă parte, taman pentru că îi știu pe oamenii din spate, vă pot spune că asta e o colecție pregătită cu grijă, la care muncește de aproape un an de zile, și că n’autor e valul de energie de care piața românească de carte are nevoie. Energie și literatură.

Am aruncat un ochi înainte de lansare și vă arăt și vouă un pasaj din volumul Matriarhat, semnat de Cristina Andrei. E bun, un pic tăios și plin de umor. Voila!

***

Trenul ne duce la nuntă. La o nuntă. Unde suntem tocmiţi. Nu-i cunosc pe miri, nu ştiu pe nimeni şi cred că nunţile sunt cele mai tâmpite întâmplări. Doi oarecare cheamă la benchetuială, după ceremoniile de la primărie şi de la biserică, alţi oarecare, dintre care unii până atunci nu s-au văzut şi nici că se vor mai vedea vreodată. Vin să mănânce, să bea şi să plătească pentru că or să se plictisească, or să-şi arunce vorbe de ocară, ba or să-şi tragă şi nişte pumni în cap după o vreme doi oameni care cred acum că nu pot trăi unul fără altul. Că trebuie neapărat să fie împreună. Să scrie o poveste. O istorie. Istorii mici, spânzurate în prăpăstia adâncă a istoriei mari. Subiectivisme pitice într-un hău de subiectivism uriaş.

Sunt pline rafturile librăriilor cu memorii. Sunt la mare modă jurnalele. Unora le place să trăncănească, să dea sfaturi, să dea pilde, să se dea de exemplu, să tragă concluzii. Altora, să spioneze, să tragă cu ochiul în vieţile celorlalţi. Şi eu sunt la fel. Citesc pe nerăsuflate orice carte de felul ăsta. Nu aleg. Scrise de politicieni, pictori, ingineri, actori, de bolnavi. Chiar şi de scriitori. De oricine. Nu dau doi bani pe ceea ce simt ei, pe ce gândesc, pe ideile lor măreţe izvorâte din procese de gândire complicate, în care amestecă tot ce-au citit şi-au învăţat ei. Pe mine mă interesează doar pasajele în care povestesc despre datorii, despre cum îi doare burta, cum şi ce mănâncă, ce-i enervează, cu cine s-au întâlnit, ce şi-au cumpărat, din ce bani, cu cine s-au certat şi, dacă am noroc, cu cine şi-au tras-o. Aşa m-am convins că meschinăria, mărunţişurile, mizeria sunt în fibra tuturor, iar minciuna, diversiunea, ipocrizia sunt instrumente de care se folosesc, fără deosebire de statut social, de nivel de cultură, de poziţie, toţi oamenii. Mi-aş scrie şi eu amintirile, şi s-ar găsi măcar unul la fel ca mine să mă citească, dar, la dracu’, pentru că sunt un laş nenorocit, n-am trăit nimic. Nimic să intereseze pe cineva. Nimic important. Nici măcar pentru mine.

N-am făcut nicio ispravă. Am trăit lângă o femeie pe care am iubit-o puţin, din milă, şi pe care am urât-o mult. Care, chiar şi aşa, a fost şi este mai mult decât mine. Pentru că era din alt fel de plămadă. Şi, o vreme, a părut să dospească. Până la urmă, cred că, totuşi, scrisul pare, dar nu e o treabă uşoară. E enervantă şi punctuaţia. În afară de punct şi de linie de dialog, de semnele întrebării şi ale exclamării, habar n-am ce să pun. Am citit în ultima vreme tot felul de cărţi în care autorii scriu pagini întregi fără niciun semn. Fraze lungi, pe pagini întregi. Dar ei cunosc bine meşteşugul şi sucesc şi-nvârtesc vorbele până se potrivesc şi spun povestea toată pe-nţeles. Dacă s-ar putea şi-aş face lumea să priceapă ce am eu de zis, aş vrea să scriu fără virgule pentru că virgula e o pauză iar eu n-am avut de multă vreme nicio pauză fir-ar ea a dracului de viaţă în care fără să fac nimic am tras mai rău ca un miner în şuturi legate unul după altul ca să câştige ea mai mult iar eu am câştigat numai oboseală şi tristeţe deşi nimeni nu crede asta toată lumea crede că bine mi-a mai fost că n-am făcut nimic decât să mă bucur de puţina ei glorie şi de banii ei când eu n-am văzut un şfanţ şi numai cu ţipete cu urlete şi cu văicăreli m-am ales auăleu nu mai pot n-am timp nici să mă piş ce mă fac dacă mă lasă vocea tu-ţi dai seama cretinule că dacă mă lasă corzile astea două murim de foame da’ ţie nu-ţi pasă al dracului de fomist ce m-oi fi încurcat eu cu tine oarbă să fi fost ar fi trebuit să văd că eşti un dobitoc impresaru’ lu’ peşte că mai bine rămâneam la ţară cu lăutarii mei şi acum eram plină de bani nu trebuia să-i dau la toţi nemâncaţii mari profesori ce să zic să mă înveţe notele care la ţară nici n-aveam nevoie de ele.

Dar eu n-am meşteşug. La mine nu merge fără virgule decât în propoziţii scurte, dar asta a mea, nevasta, zic, are propoziţii şi viaţă lungă. O mai ţin corzile alea două pe care le tot numără, deşi are coşmaruri. Unele sunt cu Callas de care a auzit şi a căutat- o pe internet şi pe urmă i-a vorbit despre ea ăla care a învăţat-o să cânte întâi fără note şi pe urmă cu note, că nu e proastă, chiar dacă n-a avut bacalaureat şi numai şase clase. Era frumoasă şi deşteaptă şi a învăţat repede şi uşor şi le-a bătut la cur pe-alea cu conservator, da’ i-a fost frică să plece în lume fără mine, că eu am salvat-o când a fost de salvat şi acum mă urăşte şi-i e frică să nu rămână ca Maria Callas, care nu mai avea decât tehnică şi pe urmă a murit singură la Paris, da’ ea dacă i se întâmplă moare singură fără voce şi fără tehnică în garsoniera ei de la nouă de pe colţ, dacă are noroc în somnul în care n-o visează pe Callas, ci pe copilul ăla mort la nuntă.

Dar e mai bine cu virgule. Cu pauze. De respiraţie. Să nu te îneci în timpul unui alto.

Mă uit la ea. Trenul taie în două amiaza aşternută pe un câmp lăsat pârloagă, la care se uită ea absentă, frecând în mâinile adunate o sticlă cu apă şi asta mie-mi aminteşte murdar de nopţile în care îmi era recunoscătoare şi mă răsfăţa, nopţi care nu se vor mai întoarce niciodată. Fălcile îi tremură în ritmul legănat al vagoanelor trecând. Trec, trec, trec trase de locomotiva care străpunge aerul murdar şi în care lasă brazde nevăzute.

Mie îmi plac oamenii cu biografii scurte. Care au trăit puţin şi au făcut puţine, ori au trăit mult, da’ nu s-au omorât cu firea. Uite, Stalin şi Einstein au fost cam contemporani. M-am uitat pe Wikipedia şi acolo-s consemnaţi aceiaşi ani pentru naştere şi pentru moarte. N-am mai verificat alte surse, că mi-a plăcut sincronizarea asta. Ei, ăştia doi au făcut fiecare câte o chestie. Una. Atât. Cu asta au intrat în dicţionare. Unul a fost criminal. Ălălalt, dacă stau şi mă gândesc bine, cu teoria relativităţii pe care a descoperit-o, extrapolată şi utilizată creativ, ar fi putut să-i găsească toate scuzele din lume celuilalt, rusului. Georgianului, mă rog. Să fim corecţi! Totul e relativ. N-a zis el aşa? S-au avut, fără să ştie, ca fraţii. Unul a făcut căcaturi, ălălalt pregătea terenul să-i şteargă agravantele printr-un transfer elegant din fizică în plan moral. Mie ar putea ea să-mi şteargă agravantele.

Eu n-am făcut cu viaţa mea nimic. Şi chestia asta, zice la biserică, e un păcat. Am irosit talantul. Dar am făcut o ispravă cu viaţa ei. Sau, cel puţin, aşa cred eu. Aşa credea şi ea. Mă rog, acum nu mai e de aceeaşi părere. Se uită pe geam şi blestemă clipa în care m-a cunoscut. Sunt sigur de asta. O să vă faceţi singuri o părere. Nu vreau să v-o impun pe a mea. Cum se face acum. Tu vezi o treabă şi-ţi faci o părere. Şi vin unii şi zic, nu-i aşa cum crezi tu, e altfel. E cum îţi spun eu. Cum, domne, zici tu, uite e aşa şi-aşa. Nu, domne, zice, nu pricepi. Fii atent! Şi dă-i cu lămuriri că aia ce vezi tu cu ochii tăi nu e adevărat. Cum zicea mama. Prostule, dacă te prinde nevastă-ta, că s-o găsi vreo tâmpită să te ia, şi te vede cu ochii ei peste altă tâmpită în pat, tu să nu recunoşti şi să-i spui, iubito, ce vezi nu e adevărat.

Şi, pe onoarea mea, dacă nu ţine. Ţine. Eu i-am spus nevesti-mii că nu i s-a întâmplat ce i s-a întâmplat şi ea m-a crezut. Numai că uneori visează. Eu am grijă să-i spun într-una că sunt numai vise, că nu sunt ce dezgroapă ea din subconştient şi nu prevestesc nimic. Uite, aşa îmi vine în minte alt abonat la dicţionare. Freud. Froid. A trăit mult. Optzeci. Dar nu mă deranjează. Are chestia cu visele. Din care derivă aia cu complexul lui Oedip. Pe mine nu mă afectează, pentru că, una la mână, eu am noroc să uit ce visez, aşa că n-am ce desluşi şi, doi la mână, eu nu mi-am iubit, eu mi-am urât mama. Cum am iubit-o şi am urât-o pe nevastă-mea, care n-a fost, dar acum e ca mama. Numa’ că fără reguli. Aia, a dracului, ţeapănă şi rece era. Ai fi zis că e moartă, dacă n-ar fi fost vie. Glume proaste! Ca o gardiancă era. Ziceai că s-a calificat la Piteşti, la Gherla ori la Aiud. Bătăi, urlete, pedepse pentru orice, trebuie să iasă din tine bărbat adevărat, nu un molâu ca taică-tu, dacă Dumnezeu voia să te speli cu apă caldă, făcea aici o mofetă, dacă voia să mănânci ca un bivol, te făcea bivol şi te ţinea pe păşune, dacă voia să dormi până la amiază, te făcea orfan. Ea m-a făcut un laş, pentru că a vrut să mă facă erou. De fapt, n-o urăsc numai pe ea, urăsc toate femeile. Pentru că puteam să fiu multe, chiar cercetător am crezut cândva, dar nu sunt decât bărbată-miu. Aşa spunea nevasta mea despre mine când, după ce primea complimente, laude, urări de bine, de carieră şi de viaţă lungă, se întorcea să-şi ia haina de pe cuierul ambulant care eram. Care sunt. Pentru ea nu mai am nume. Nu am identitate. Meseria am dat-o dracului, trecutul nu face doi bani şi, normal, nici viitorul.

Rudele mele puţine vorbesc despre mine la fel de concis. Nu sunt neamul lor. Sunt bărba-su. Nici oamenii din sat, oamenii care au fost la nunta aia de demult, nu mai ţin minte cine sunt. Aşa creşte ura în om. Mare, grasă şi frumoasă. Până când devine singura care îl umple, îl satură, îl ţine în viaţă. Ura mea pentru ea seamănă bine cu iubirea. Aşa am învăţat de la mama. Eu sunt tot ce a făcut mama. Sunt opera ei. Nevasta mea e tot ce am făcut eu. Este opera mea. E eu.

***

Colecția debutează cu volumele de povestiri Matriarhat, de Cristina Andrei, Anotimpuri care nu se repetă, de , și romanul Territoria, de . Lansarea are loc luni, 23 aprilie, la librăria Humanitas de la Cișmigiu. Detalii, aici.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andreea Banciu

Andreea Banciu
Vice-președinte și Director de Programe al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007), Andreea este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.