În răstimpul dintre două plecări (Ghid practic pentru străbaterea nopții) de Sorin Catarig [fragment]

Melancolic, ba chiar atrabilar de-a binelea, încît și ușor mizantrop, scrisul lui își găsește punctul arhimedic într-o neașteptată și stenică încredere în posibilitatea soteriologică implicată de «tehnicile fabulatorii» ale literaturii. Citindu-l pe Catarig, ai zice că nimic nu-i atît de meschin pe lumea asta încît să nu poată fi transsubstanțiat într-o frază poetică, adică frază cu sintaxă gramaticală verosimilă, dar cu o asintaxie logică pe măsura lumii mimate. E aici o anume fibră meivănesciană, decelabilă tocmai în acest pathos al încrederii în posibilitatea salvării prin literatură. Care, la Mircea Ivănescu, se hibridează / hybridează cu un egal pathos al neîncrederii în literatură. Pe acesta din urmă, nu-l are. El crede în literatură pentru că nu mai crede în nimic altceva. Iar textele-document ale credinței lui sunt, cum se vede, remarcabile.” (Radu Vancu)

își vede de treabă, impasibil la cîntecele de sirenă ale literaturii societale. Codul succesului, incluzînd strategiile curente de impunere (afirmarea apartenenței la o generație, la un grup literar, la un trend în curs, cultivarea imaginii ș.a.), nu îi ațîță în nici un fel dorința mimetică. E dintre cei ce trebuie descoperiți «în bîrlogul lor». Pentru că pe el nu-l interesează decît, aproape autist, explorarea sa textuală, altfel spus, pariul ontologic al poeziei. Noul volum, ghidat, și acesta, de principiile poeticii stohastice xenakiene, creează un «eveniment liric» pe planul unui ansamblu eterogen stilistic, neobsedat de puritatea de gen. deconspiră, cu un simț dintre cele mai fine, cotidianitatea anodină, îi surprinde fisurile, trapele abisale, pătrunde în zonele secrete ale infrarealității, în iraționalitatea noastră constitutivă, la granița cu alienarea și nonsensul. Cartea de față, care confirmă un scriitor de primă mînă, transmite, în plus (din «miezul lucrurilor», reținut, fără supralicitare retorică, dar implacabil), o senzație neliniștitoare (de la Pessoa citire), o undă de fatum. Dar, cum se întîmplă în cazul experiențelor-limită, conține și promisiunea iluminării.” (O. Nimigean)


fragment


09.05

Uite cum, așezat pe soclul din beton al gardului, nebunul orașului

scrie cu grijă în agendă versuri pudice, pline de bun simţ.

Imaginaţi-vă cum deasupra regiunii noastre plutește un nor de dimensiunea gămăliei unui ac, zice,

privindu-ne pe sub cozorocul șepcii lui de proletar. Lucrurile devin tot mai neclare,

ca de exemplu în fotografia pe care am făcut-o cîndva într-un birou foarte înalt,

aflat într-una dintre clădirile vechi din centrul orașului,

unde mă duceam aproape în fiecare zi,

urcînd în grabă scara cu trepte din piatră verde, tocite.

10.05

Ce puteau să însemne însă toate astea nu puteam înţelege, din cauză că, în meseria pe care mi-o aleseseră alţii nu se petrecea niciodată ceva spectaculos: în registrele în care înscriam cifre și semne, aliniate în șiruri lungi, pe portative trasate cu vagi linii albastre, totul se supunea unor reguli de o simplitate dezarmantă, a căror putere o simţisem pe pielea mea de atîtea ori. Cînd, refugiat în sufrageria de la etaj, plină pînă la refuz de mobile colţuroase, lucind stins în spatele perdelelor care filtrau lumina cu parcimonie, îmi lipeam spatele transpirat de fotoliul verde de lîngă ușă, zgomotele moi care răzbăteau din stradă se adunau în jur ca un ghem de scame, pe care degetele începeau de îndată să le modeleze în figurine voluptoase.

De altfel e tot ce mi-a mai rămas acum, cînd memoria prinde să îmi joace feste, îmi mai aduc aminte totuși de gustul acrișor al fructelor pe jumătate coapte care mă ademeneau din copacii încărcaţi de dincolo de gardul înalt. Zărindu-mă, fiinţe grăbite dădeau iute colţul, uneori cîte un cuvînt mai aspru trăgea greu, ca un balast neașteptat, și atunci eram sigur că nimeni nu mai putea să mă ajute și evident că în jurul gardului de sîrmă iarba și buruienile vor continua să crească nestingherite.

11.05

Un ins cu pălărie sparge lemne în curtea din spate, pe cînd nouă nu ne mai rămîne decît un pahar de alcool înghiţit în grabă. Tu tocmai intri în cameră cînd eu încep să număr secundele pe degete, privind cum, în grădina cu iarba tunsă scurt cetăţeanul își șterge sudoarea de pe frunte cu dosul palmei.

12.05

În răstimpul dintre două plecări,

cînd orice muzică nu ne mai poate mulţumi,

vecinii vorbesc prin gard în parabole. Înţelesurile se ascund

printre plantele pe jumătate sălbăticite. Din cartea pe care o ţin strîns sub brat

se prelinge un lichid uleios. Un ușor parfum de zmeură.

_______________

din volumul În răstimpul dintre două plecări (Ghid practic pentru străbaterea nopții) de Sorin Catarig (, 2017)

 


Sorin Catarig (n. 1961, Năsăud) a publicat în volumul colectiv oZone friendly (2002), coordonat de O. Nimigean, debutînd un an mai tîrziu cu Unele considerații asupra tehnicii salvării aparențelor. A doua sa carte, Moarte printre stabilopozi, a apărut în 2006, cu o prefață de Antonio Patraș. i-a publicat cele mai recente două cărți: Frigul ca remediu pentru bărbații singuri (2011) și În răstimpul dintre două plecări (2017). În ele, Catarig abordează o partitură greu de încadrat, textul său amestecând poezia, proza și jurnalul într-o formulă foarte personală, discretă și totuși neasemănătoare cu a vreunul scriitor contemporan.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2817