Valorificarea folclorului. Cazul Arghezi

Pentru a înțelege foarte clar rosturile profunde ale slovelor argheziene, e necesar să-i înțelegi rânduiala, arta de a muri. Înainte de a face vreo afirmație despre simbioza dintre înțelepciunea/știința poporană și literatura lui Tudor Arghezi, e important să faci cunoștință  cu el. Trebuie să cunoști modul său de a privi lumea și pe Creatorul ei divin, dar și contextul cultural, politic și socio-economic dintre cele două războaie mondiale,  în care Arghezi și-a creat propria operă literară.

Cine este Tudor Arghezi? Cum a trăit și pentru ce?

Destinul lui Tudor Arghezi este unul încâlcit, crud și spectaculos. E născut și educat în București, cu rădăcini spirituale gorjene și domiciliat pe str. Țărani 46. Sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, Ion Nae Theodorescu (numele real al scriitorului) publică pentru prima dată la vârsta de 16 ani, în revista Liga Ortodoxă, poezia Tatălui meu. Din cauza sărăciei, renunță la cursurile colegiului  Sf. Sava. Se angajează laborant într-o fabrică de zăhăr din Chitila. Mai câștigă bani dând meditații (culmea!) la matematică.

Ion al lu’ Nae Theodorescu se preface în diaconul Iosif de la Mânăstirea Cernica. Îl cercetează pe Dumnezeu. Problematizează. Se abate disciplinar de la canoanele bisericii creștine. Învață. Are puterea de a-și alege singur soarta. Scrie. Publică. Învață. Muncește din greu (poleiește inscripțiile din cimitire pentru un meșter pietrar, e secretarul unei expoziții de pictură și referent de conferențiar pentru religie comparată la o școală de ofițeri). Iubește. Suferă. Face un copil din flori. Învață.

Pleacă peste hotare. La Paris, își recunoaște fiul. Urmează cursurile Universității Catolice din Fribourg și ale Universității din Geneva. Când nu rabdă de foame, se întreține făcând negoț cu bibelouri și lucrând pentru un ceasornicar. Face naveta pe un Harley Davidson cu ataș între Geneva și Paris. Locuiește o vreme în Anglia și în Italia. Alternează poezia cu pamfletul. Scrie romane (Ochii Maicii Domnului, Cimitirul Buna Vestire, Lina) și literatură pentru copii. Toate aceste călătorii, îl desăvârșesc ca scriitor.

Se întoarce acasă. Are rost, prestigiu. Face nuntă cu Paraschiva Burda. Împreună au doi copii: Baruţu şi Mitzura. Este d’al casei la Kübler Café, evitând elegant Cafeneaua Capșa. Petrece cu intelectualii boemi ai Bucureștilor, alături de Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, Victor Eftimiu, Mihail Sorbul, Iosif Iser, Alexandru Satmari, Jean Alexandru Steriadi, Alfons Castaldi, Krikor Zambaccian, Alexandru Bogdan-Pitești, Adrian Maniu și, cel mai des, alături de vechii săi prieteni, Gala Galaction și N. D. Cocea. Susține alipirea Basarabiei la Vechiul Regat. E un lider de opinie antifascist.  Acuzat de trădare de susținătorii peneliști și de colaborare cu autoritățile germane, e închis un an la penitenciarul Văcărești.

Tudor Arghezi e liber. Trăiește în comunism. Are 47 de ani și publică primul volum de poezii. Este elogiat. Prin cuvintele atent potrivite și florile (răului) de mucegai, inovează. Inițiază un mod nou de a scrie și de a înțelege poezia. Estetica urâtului reformează  limbajul poetic românesc. Folclorul e inseparabil de lirica sa. E un poet original, modern. Nonconformist și incomod. Se delimitează de Eminescu și de Creangă. Impune tableta ca specie în literatura română (Icoane de lemn, Poarta neagră, Tablete de cronicari). Pune bazele unor reviste și ziare (Cronica, Cuget românesc, Națiunea). Publică  acide pamflete socio-politice si face istorie cu Baroane!.  E directorul Biletelor de papagal, revista de debut a lui Eugen Ionescu. În 1935, opera îi e publicată, sub îngrijirea lui Al. Rosetti, I. Crețu și Jack Byck, în Manualul de literatură  și Limba Română pentru clasa a VIII-a.

Primește Premiul Național pentru Poezie. Ajunge membru titular al Academiei Române. Câștigă războiul condeielor cu Iorga. E terfelit public de Sorin Toma, în ziarul pecerist Scânteia.  După ce este amenințat cu moartea în Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei, Arghezi face pușcărie. Rămâne fără bani. E puternic. Longeviv. Vinde cireșe ca să aibă bani de mâncare. Arde până și ulucile din gard pentru a se încălzi. Scrie pe hârtie igienică. Manuscrisele de la Mărțișor sunt urmărite de Securitate. Surprinde prin umorul absurd din piesele de teatru (Seringa, Neguțătorul de ochelari, Interpretări de cleptomanie). E umilit: la 58 de ani, poetul dă examen pentru a fi angajat ca zețar. În final, dușmanul poporului plătește prețul reabilitării publice: articole favorabile regimului Gheorghiu Dej.  Obține Premiul Internațional Johann Gottfried von Herder. Tudor Arghezi e renumit. E inclus în lista de autorii canonici ai literaturii române și sărbătorit ca poet național.

Valorificarea folclorului prin lirica argheziană

Tudor Arghezi inovează prin tradiție. Lirica sa exprimă o sinteză etică, estetică și etnologică a spiritualității poporane românești; o sinteză originală dependentă de structura sufletească și de formația culturală a poetului. Mai exact, Arghezi transpune în lirica cultă și, implicit, valorifică acte folclorice ce aparțin patrimoniul cultural spiritual românesc. Cum? În primul rând, Arghezi cunoaște codurile de accesare a culturii poporane românești. Îndepărtarea de cultura moșilor săi îl determină pe Arghezi să conștientizeze înalta calitatea spirituală a folclorului. Înțelegând-o, devine el însuși un vector cultural educațional pentru români. Este o individualitate creatoare asemeni lui Eminescu, Brâncuși ori Țuculescu. Apoi, metodele prin care lirica argheziană monumentalizează  folclorul sunt: analogia artistică cu folclorul, modul antonpannesc, manifestarea unei concepții despre viață și a unei caracterologii poporane, utilizarea limbii, a oralității și a versificației specifice vetrelor tradiționale.

Analogia artistică cu folclorul este descoperită de Tudor Arghezi. Se distanțează temeinic de îndreptările stilizate făcute de pașoptiștii Bolliac, Bolintineanu și Alecsandri, ce justificau prin folclor ideea de popor. Și chiar de Eminescu, care în Luceafărul perfecționează izvoarele populare și le transformă structural. Însă, face doar saltul de la cantitate la calitate. Pentru Arghezi, folclorul este un dat firesc, ce îi inspiră arta poetică la nivel de conținut și de formă. Practic, reproduce legile etice și estetice ale folclorului în forme artistice proprii. În acest proces, folosește aspecte ale realități folclorice, dintre cele mai diverse: balade, doine (de dragoste, de  jale, de revoltă), blesteme, descântece, proverbe, ghicitori, strigături de joc, urări, colinde, cântece și jocuri pentru copii.

Filosofează. Caută certitudinea divinității (Psalmi, Nehotărâre). Își exprimă opinia despre nașterea Universului (volumul Cântare omului), despre viață și despre moarte (Arheologie, Niciodată toamna, Duhovniceasca, De-a v-ați ascuns), despre iubire (Creion 1,2,3, Doliu, Logodna, Înviere), despre actul ludic (Zdreanță, Cântec de adormit Mitzura, Mărțișoare), despre privarea de libertate (volumul Flori de mucigai) și despre revoltă socială (volumul 1907 – Peizaje). Este fascinat de instrumentarul gospodăresc, de albinărit, de creșterea animalelor și de agricultură (Belșug, Bade Ioane). Își numește casa Mărțișor. Și are umor. Mai ales în pamflete și în epică (Te ispitise gândul și pofta visătoare, Cu bastonul prin București). Testamentul și-l lasă prin arta poetică (Testament, Ex libris, Ruga de seara).

La fel ca Anton Pann, Arghezi privește întâmplările prin ochii lui Păcală. Prin arta literară creată, valorifică lirica speciilor scurte ale epicii poporane: snoava și povestirea  (volumul Stihuri pestrițe). Umorul savuros este moralizator. Poetul ia în derâdere prostia, minciuna, lașitatea și frica (Comoara, Gura lumii). Admiră demnitatea, onoarea și morala țăranilor români (Trișca). De aceea, anecdotica lui Arghezi are caracter didactic spiritual, anecdotică ce este amplificată prin citatele paremiologice (proverbe).

În conformitate cu principiile mentale poporane (gândirea mitică, viziune magică, logică simbolică), Arghezi cunoaște lumea. Absolutizează imaginea țărănimii (Belșug). Expresivul lexic popular îl adoptă organic slovelor făurite scriptural. Reține cuvintele comune și cele noi, cuvintele urâte și cele vulgare, cuvintele particulare și cele inedite. Versurile sunt expresii orale cu funcții artistice polemice. Prozodia este poporană: regulată (caracterul memometric) și neregulată (caracterul asilabic). Îndrăzneala lui Arghezi  tezaurizează slovele de foc în limbajul poeticii argheziene, dă graiului țărănesc o valoare estetică  națională.

–*–

Testament

Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi și gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Și care, tânăr, să le urci te-așteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Așeaz-o cu credință căpătâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, întâia oară
Sapa-n condei și brazda-n călimară
Bătrânii au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Și leagă ne urmașilor stă pani.
Și, frământate mii de săptămâni
Le-am prefăcut în versuri și-n icoane,
Făcui din zdrențe muguri și coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere
Am luat ocară, și torcând ușure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenușa morților din vatră
Și am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.

Durerea noastră surdă și amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un țap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri și noroi
Iscat-am frumuseți și prețuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Și izbăvește-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptățirea ramurei obscure
Ieșită la lumina din pădure
Și dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneșă pe canapea,
Domnița suferă în cartea mea.
Slovă de foc și slovă făurită
Împărechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrățișat în clește.
Robul a scris-o, Domnul o citește,
Făr-a cunoaște că-n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei.

–*–

Pe Arghezi nu îl citim, îl ascultăm!

Arghezi se aude. Zdreanță  mai întâi este auzit de la mame în copilărie, când, probabil, nici nu ne interesează ce înseamnă scrisul. Mame ce  își educă copiii în pacea duminicilor. Preșcolarii descoperă lumea minusculă a necuvântătoarelor și a fărâmelor, cu ajutorul melodiilor copilărești, atunci când imaginația este cea mai prolifică. Lor nu le pasă cine le-a scris ori în ce epocă literară sunt încadrate. Dar îndrăgesc imaginile create de Arghezi. Cu ajutorul lor intuiesc lumea din jur. Pentru că le asociază unor basme, unor întâmplări fabuloase  povestite înainte de culcare de părinții lor.

Arghezi vorbește. Lirica sa are fie are un ton ludic, fie grav. Alteori este nonconformistă. Școlarii și liceenii nu prea îl ascultă. Sunt surziți de programe educaționale încărcate și orbiți de nociva societate de consum. Totuși, după ce gustă puțin din noțiunile teoriei literare, vibrația liricii argheziene ajunge în inimile lor. Arghezi provoacă. Pe oricine îi deschide un volum de poezii, pe oricine prinde în mână un pamflet de al lui. Mental și sufletesc, indiferent de profesie sau de vârstă. Are câte o vorbă pentru oricine. Rea da’ bună!  Ascultă-i literatura. Asculta-l pe Tudor Arghezi:

–

Surse foto:

Home

http://www.istorie-pe-scurt.ro
http://observator.a1.ro/eveniment
http://www.certitudinea.ro/articole/de-la-lume-adunate/view/razboiul-condeielor-nicolae-iorga-vs-tudor-arghezi

***

[wysija_form id=”1″]

***

Ce semeț erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Și ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om și parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.

Botul nu-ți mai e așa gros, fălcile ți-s mai puțin dolofane și ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.

Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!

I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.

Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Ştefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete şterse de sânge?

Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.

Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane…

Baroane, publicat de Tudor Arghezi, în toamna anului1943,
dedicat ambasadorului german la Bucureşti, von Killinger.