Urmele adânci ale „milei” Imperiului

de

Zilele trecute am mers să-mi văd părinții. Satul meu, Florițoaia Veche, se află nu departe de orașul Ungheni, din stânga Prutului. De fiecare dată când pronunț numele acestui râu, simt un fior. La școală ni se spunea că Prutul, cu fâșia lui de sârmă ghimpată, ne apără de țara neprietenă, România, iar orașul nostru „închis” (de frontieră) ne asigură somnul liniștit și pacea. Straniu… Mă întrebam atunci: de ce părinții mei ascultă Teatru la microfon difuzat de români, iar bunica îmi povestește despre fratele ei care a trecut Prutul și că bine a făcut?! În același timp, credeam noi, copiii, „Moscova iubită” este o „mamă” protectoare de marii dușmani ai lumii. Iar apărarea a RSS Moldovenească de România era o dovadă clară că țara din apropiere nu ne era apropiată. După zeci de ani de ideologie comunistă și elogiere a , Revoluția română ne-a pus în fața altei realități, diametral opuse. Astfel, începusem intuitiv, dar și conștientizând niște lucruri, să admirăm și să simțim solidaritate pentru oamenii din partea cealaltă, întrebându-ne tot mai mult care este diferența dintre noi.

radmila popovici

Eu și fratele meu am avut mare noroc de părinți intelectuali, care au știut să ne vorbească nuanțat, inițiindu-ne în adevăruri nediscutate în alte case. Tatălui meu, profesor de matematică și fizică, om de mare caracter, nu o dată i s-au propus funcții, dar a refuzat categoric orice era legat de regim și putere, începând cu Comsomolul, ceea ce i-a creat deseori probleme și i-a închis multe uși. De la el am învățat și principiul „a fi sărac, dar curat”. Ai mei au avut curaj să ne boteze în taină și să ne spună, în perioada când biserica din sat era depozit pentru otrăvuri, că Dumnezeu există. Se bucurau când ne auzeau cum ne rugam, căci bunica a avut grijă să ne învețe și asemenea lucruri. Totodată, recepționau cu antene improvizate și ascultau serile, cu mare atenție, vocea Occidentului. În casa noastră au lipsit multe, dar niciodată cărțile, mama lucrând la librăria din sat încă din tinerețe, până aceasta a fost închisă, paradoxal, tocmai după ce am devenit Republica . Dar tot de la părinți știu că bunicii mei au făcut școala la români, cele câteva clase, de altfel, foarte bune și că au scris cu caractere latine.

Am fost o școlăriță eminentă, activă, purtătoare demnă a cravatei roșii, iar, mai târziu, am fost eliminată din rândurile comsomoliștilor pentru îndrăzneala de a pune prea multe întrebări, de a comenta și de a nu fi de acord cu tot ce ni se spunea. Germenele identității și al cunoașterii creștea încă de pe atunci în mine, iar de fiecare dată când treceam prin Ungheni, priveam în direcția Prutului ca spre ceva de neatins, tainic, ademenitor. Parcă așteptam dintr-acolo o minune…

Și ziua aceea a venit! Căderea regimului ceaușist, care a precedat destrămarea , a adus cu sine adevărul istoric pentru cei deschiși să-l cunoască și să-l accepte. Cu câtă bucurie, prin ’89-’90, la Școala Pedagogică din Călărași, care pe atunci încă purta numele „N. K. Krupskaya”, învățam pe ascuns să scriu românește! Vedeam din ce în ce mai limpede cum se armonizau literele și sunetele acestei limbi și ieșea mai cumplit la suprafață mutilarea ei prin chirilice. Tot atunci ne pregăteam să mergem, în calitate de surori medicale, în Transnistria. Dar acea pornire a fost oprită de directorul școlii, căci, cu toate cunoștințele noastre căpătate la orele sanitare, eram doar niște copile cu mult entuziasm patriotic. Odată cu aflarea scrisului latin, creștea și dorință de a-i cunoaște pe români, de a-i citi, a-i vizita și îmbrățișa!

În 1991 am mers la Universitate și am ales Facultatea de Filologie Română tocmai din acest motiv, dar și cu gândul de a fi transferată la Iași, mai aproape de casa părintească. Nu voi uita niciodată starea copleșitoare din ziua de 31 august a aceluiași an, când ziua mea de naștere a devenit Sărbătoare a Limbii Române, iar eu, odată cu ea, studentă la anul I la Litere. Aveam încrederea că toate stelele au „lucrat” ca să trăiesc personal acea fericire pe care o împărtășea o bună parte a concetățenilor mei. În primul an de facultate am dus o luptă insistentă, dar fără sens pentru transferul meu la Universitatea din Iași sau oriunde în România. Chiar dacă notele mele erau mari, mai mari decât ale altora care au fost aleși să plece, nu aveam spate, nici înțelegere. Mi se spunea: „Avem nevoie și aici de studenți buni!” De aceea, drumurile mele la părinți, când treceam prin Ungheni, pe lângă , îmi acutizau și mai mult fiorul. Enigma de altădată devenise o dorință imensă, dar neîmplinită. Abia în anul al doilea de studenție am trecut podul peste doritul meu . Era primăvara devreme și am mers la Iași, într-o excursie care a cuprins mai multe popasuri. Țin minte că luasem cu mine o sticlă cu ceai și trei felii de pâine. Nici pomeneală de lei românești, la Chișinău fiind în circulație cupoanele, iar eu eram o studentă îmbrăcată foarte modest și mai mereu flămândă. Dar ce feerie acea călătorie! Mă simțeam atât de acasă la bojdeuca lui Creangă, la teiul lui Eminescu, în mănăstiri! Prindeam din aer vorba românească, ce-mi îndulcea auzul și mă ciupeam la tot pasul ca să realizez că trăiesc clipele aievea. Atunci am atins întâia oară moaștele Sfintei Parascheva, rugându-mă pentru sănătatea familiei mele și – culmea! – cerându-i o mare iubire, neștiind că avea să-mi fie chiar România.

Radmila2Au mai trecut niște ani și Prutul nu mai era piedică, ci „poartă de aur” către o lume fascinantă. Despre cum am descoperit această lume aș povesti cu nesaț zile în șir. N-a fost nevoie să mă obișnuiesc cu Țara! Nici cu oamenii ei, nici cu vorbirea mai „altfel”. Erau toate ale sufletului și trăiam o copleșitoare stare de libertate!

Iată că, în mai mult de douăzeci de ani de limbă română și căi deschise atât spre România, cât și spre alte țări din Europa, grație pașaportului românesc, m-am simțit pur și simplu om. Cu toate problemele ce au existat și continuă să existe în spațiul dintre Nistru și , inclusiv cu buba lui transnistreană. România și celelalte țări pe unde am călătorit în acest răstimp m-au îmbogățit mult numai prin șansa de a le atinge cu privirea – prin geamul automobilului, trenului sau avionului –, nemaivorbind de bucuria de a păși pe pământurile lor. Ce nivel de civilizație! Ce cultură! Să tot înveți din cele noi și frumoase, să le tot cucerești, cunoscându-le la suprafață și în miez! La început de una singură, apoi cu prietenii, cu familia, părinții, cu cele două fiice ale mele, care vorbesc și gândesc românește, europenește.

De la un timp, însă, în special după „maidanul” ucrainean, am început a simți o neliniște. O adiere de „furtună” dinspre Est, care se face, pe zi ce trece, mai perceptibilă. Or, povestea acestui aproape un sfert de veac de independență (mai mult declarată decât trăită) are prea mulți balauri, prea puțini Feți-Frumoși rămași și ei în ipostaza de făt și câteva Ilene Cosânzene disperate.

Nu în zadar mi-am parcurs biografia, ci ca să fie înțeles mai clar ce ni se întâmplă. Și mă întreb: câți dintre conaționalii mei au biografii, viziuni și trăiri similare? Realizez că mulți, dar nu suficient de mulți, odată ce mai aud termenii limbă moldovenească și afirmația „era mai bine înainte, cu soyuzul!” (Uniunea Sovietică). Pe departe suficienți, odată ce ani la rând, la alegeri, câștigă partide pro-rusești, socialiste, comuniste; deloc suficienți, odată ce am ajuns să fim umiliți de propriii conducători și efectiv trași pe sfoară fără scrupule, la lumina zilei, în timp ce Moscova își freacă mulțumită palmele. Cine suntem noi, dacă tot „dintr-ai „noștri” îi pupă poala și îngenunchează în fața ei, după ce ne-a dus neamul prin siberii și ne-a distrus cel mai bun rezervor genetic? Nici să ne acapareze nu e nevoie, nici să ne cumpere, căci, iată, ne așternem de bunăvoie.

Cine suntem, ai cui și mai ales cui trebuim? Imperiului? Poate, dar numai nu pentru a fi săltați din genunchi, ori hrăniți, ori încălziți, ci pentru a ne supune în continuare, după ce ne-a făcut praf de-a lungul istoriei identitatea, integritatea, intelectualitatea, libertatea și tot ce ne face oameni. Prin urmare, mila Imperiului este un mit cu o răsunătoare denumire de Uniune Vamală Euroasiatică. Dar Europa? Ce nevoie are Europa de o țară fantomatică, când o parte dintre oamenii acestui pământ încă privesc cu palma streașină către falsa lucoare răsăriteană? Cu atât mai mult cu cât cel care se consideră până azi stăpân aici îi arată fără multă jenă Europei pumnul.

Mă întreb și ne întrebăm acestea toate, dar și multe altele, noi, cei care nu suntem îndeajuns de mulți, dar nici puțini, încât să ne împăcăm cu destinul decapitaților și al dezrădăcinaților. Sunt doar una dintre cei care se consideră români din stânga Prutului, dintre cei care au hotărât să rămână acasă. Am mulți prieteni în România, în Europa și nu suport gândul, că mai poate fi tăiat vreodată trupul acestui pământ cu râul Prut, care îi este arteră principală.

„Ce știi și crezi tu, dragă Europă, despre mica Moldovă sacrificată? Cine ar putea repara această greșeală istorică?”, te întreabă un popor ars de viu în focul intereselor altora. Care putere a lumii ar trebui să fie solidară cu necazurile popoarelor mici, separate de țara-mamă, amputate fără milă pentru maxilarele de oțel ale celor mai influienți, mai amenințători și mai indiferenți față de adevărurile capitale? Cine ne va asigura reîntregirea și libertatea, dacă nu cei care promovează aceste valori și au un cuvânt de spus în momentele critice?

Ce simți tu, dragă Românie, pentru noi, cei care te știm a noastră și nu-ți cerem nimic altceva, decât să ne recunoști în continuare? Ce plan o fi având Divinitatea pentru acest popor? Ni se va îngrădi Prutul încă o dată? Ni se va închide „poarta de aur” către lumea în care ne simțim liberi? Vom avea pace? Mâna Moscovei ne va acoperi iarăși gurile, mințile? Vom fi oare în stare noi, cei insuficient de mulți, dar nu chiar așa de puțini, să ne tragem unii pe alții de brațe din hăul în care ne aflăm, către lumină? Ne veți sprijini, voi, dragi frați de peste Prut? Cui altcuiva să ne mai adresăm de aici noi, mereu vinovații sau poate uitații, pierduții, blestemații voștri moldoveni din stânga Prutului?

Zilele trecute, când veneam de la părinți, am trecut pe lângă Prut. Era încă al nostru. Suspina și suspinam.

Text publicat în „Calea europeană a Republicii ”, Editura (2016)

radmila p (31.8.1972, s. Floriţoaia Veche, r. Ungheni, R. Moldova). Poetă, autoare de texte și traduceri din rusă în română a unor texte pentru spectacole, musical-uri şi operete. A absolvit Şcoala Pedagogică din Călăraşi (1991) şi Facultatea de Litere a USM (1996). A lucrat traducătoare la Institutul Botanic din Chişinău (1992–1993), învăţătoare de limbă şi literatură română (1993–1994), manager vânzări şi ticketing la Agenţia Aeriană „Moldavian Airlines” (1996–2002) şi la Agenţia de Turism „Voiaj Internaţional”. Este membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și din România.

Primele apariții editoriale: „Mi-s” – Ed. „Prut Internațional”, Chișinău 2008; „EvAdam” – Ed. „Gunivas”, Chișinău 2012; „a(l)ta” – Ed. „Tipo Moldova, Iași 2013; „Portativul cu pistrui” – Ed. „Arc”, Chișinău 2013.

Volume publicate recent: „Intimatum” – Ed. „Vinea”, București 2014; „Iseult arrive” (trad. în limba franceză de Olivier Martin-Grâce) – Ed. „Vinea”, București 2015; „Unicat” – Ed. „Vinea”, București 2015.

Volume în curs de apariție: „Unique” (trad. în limba franceză de Victoria Sicorschi) – Ed. „Vinea”, București 2016; „Urâta” – Ed. „Vinea”, București 2016.

Este autoarea versurilor cântecelor cuprinse pe mai multe CD-uri de autor: „Tu şi eu” (2007), „O lume în ochi de copil” (2008), „Portativul cu pistrui ” (2013) (muzica de Marian Stârcea) și „Iubire, tu” (2014) în colaborare cu mai mulți compozitori.

RadmilaA semnat textele pentru musical-ul „Porţile” (2010), (muzică de Ghenadie Ciobanu, regie de Sandu Vasilache), pentru spectacolul „Douăsprezece scaune” (2014), (muzică de Valy Bogehan, regie de Petru Hadârcă) și pentru spectacolul „Pepi Ciorap Lung” (2015), (muzică de Valy Boghean, regie de Petru Hadârcă).

A tradus din limba rusă în română şi a adaptat pe muzică versurile din „Мuha Tsokotuha”, de Korney Chukovsky pentru filmul muzical televizat „Musca Bâza-Bâzâita” (2012), (muzică de Iulia Sandu). A realizat traducerea și adaptarea textelor cântate pentru opereta „Liliacul ” (2013), (muzică de Johann Strauss, regie de Mihai Timofti și a celor din spectacolul pentru copii „Reparatorii” (2015).

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2749