SemneBune prezintă: „Ai uitat să râzi”. Bogdan Munteanu. Fragment

Pe scriitorul timișorean ați avut ocazia de a-l asculta citind și povestind cu șarmul caracteristic, la una dintre savuroasele întâlniri Lectura de Joi, de vara trecută. Dacă aveți drum în Timișoara, vă puteți bucura de compania sa și a scriitorilor invitați, la întâlnirile „Ce mai faci, scriitorule?”.

1480502_10204715544709702_6089772040956655459_n a publicat două volume de povestiri (Vals pe fire de păianjen – Ed. Limes, 2010, și Bine te-am rătăcit, Incognito! – Ed. Limes, 2011). A publicat proză și în reviste (Dilema veche, Orizont, Luceafărul, Zona literară, Tiuk, Subcapitol etc.) și antologii (Cele mai frumoase proze ale anului – Ed. Adenium, 2014, Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii din comunism – Ed. Polirom, 2014, Prietenii despre care nu mai ştii nimic – Ed. Brumar, 2012). Îl puteți citi pe Bookaholic, în seria „Part-time printre oameni”. Astăzi vă prezentăm în avanpremieră un din volumul „”, volum în curs de apariție, la . Lansarea volumului va avea loc pe 25 martie, în Timișoara, și pe 7 aprilie, în București (librăria Cărturești Verona).

Lectură plăcută!

CIUMUREL

O dimineaţă obişnuită de vară. Transpirăm amândoi, se anunţă o zi caniculară. Suntem în faţa blocului, dăm târcoale interfonului, cebogdan-munteanu---ai-uitat-sa-razi---c1 să-i spunem oare, cum naiba să ne prezentăm? Nu-l cunoaştem. Ştim doar că el ne poate rezolva. Şi că-l cheamă Ciumurel. Sau că aşa i se zice. Ciumurel vă ajută, numai să nu-l deranjaţi după ora opt, are treabă, multă treabă, aşa ni s-a transmis. Mă mai uit o dată la ceas. E şapte fără un sfert. Treaba nu pare chiar atât de complicată, dar, la naiba, noi nu ne pricepem, suntem doi luzări de opșpe ani, poate durează mai mult, cine ştie. De aia am venit la şapte fără, și nu la şapte şi sau, mai rău, la opt fără. O să fie bine, mormăie Cezar. Ha! Pe cine vrea să fenteze? E speriat, se vede de la o poştă. Îşi face curaj, nimic altceva. Eu apăs, vorbeşte tu! Zice Cezar. Îl prind de mână, stai, mă, stai, de ce să vorbesc eu? Habar n-am ce să spun. Ba ai! Îi zici cine suntem şi de ce-am venit. Păi, de ce nu-i zici tu, văd că te pricepi! Deşteptule! Ne mai învârtim, ne mai dăm cu părerea, ne mai ciondănim. Ne mai învârtim, ne mai dăm cu părerea, ne mai ciondănim. În şoaptă, trebuie să fim precauţi. Dai o bere după ce rezolvăm? Dau, zic fără să stau pe gânduri. Batem cuba şi Cezar apasă butonul. Se apropie de interfon, aproape că-şi lipeşte buzele de el. Soneria ţiuie. Tare, mă zgârie pe creier. Scanez blocurile dimprejur, să nu cumva să apară vreun curios la geam. E în regulă, nu e nici dracu’. Aşteptăm vreo jumătate de minut,

după care se lasă din nou liniştea. N-a răspuns. Ce facem acum, futu-i? Nu ştiu, se crizează Cezar. Nu ştiu, în pula mea! Ce mă-ntrebi pe mine? Aproape că strigă, nu e bine, fir-ar, nu aşa, trebuie să-l fac cumva să-şi ţină fleanca. Mă proptesc în buton. Ţiuitul începe iar şi-l acoperă pe Cezar. Nu-i văd decât buzele în mişcare. Mă înjură. Se opreşte. Mă împinge de lângă interfon şi îşi reia poziţia de vorbitor. Un firicel de sudoare i se prelinge de la tâmplă spre bărbie.

Se aude un fâşâit, apoi din nou linişte. A răspuns, băi, chiar a răspuns! Şi uite-l pe Cezar, tace ca prostu’! Îi dau un ghiont. Tace în continuare. Zi, mă, odată, ce dracu-aştepţi, îi sâsâi în ureche. Se enervează, dă din mâini, să nu mă bag, să-l las în pace, ştie el. Apoi şopteşte iritat: să zică ăsta întâi, apoi zic şi eu. Dar Ciumurel tace. Oare l-o fi anunţat cineva că venim? Are şi Cezar dreptatea lui. Poate-o fi vreun protocol de care proştii ca noi n-au habar. Poate-o fi mai bine să aşteptăm, să nu ne-aruncăm ca tâmpiţii. În difuzor se-aude acelaşi fâşâit, ca o respiraţie greoaie. Îmi vine o idee. Mă apropii de aparat, nu prea e loc pentru doi, trebuie să ne înghesuim. Îmi lipesc capul de-al lui Cezar şi încep să respir profund, chîîîh, chîîîh. Din când în când hârâi, să imit cât mai bine zgomotele din difuzor. Îi dau un ghiont lui Cezar, fă şi tu aşa, ajută-mă! Surprinzător, mă ascultă. Respirăm amândoi ca la un control de plămâni. Mă întind şi încerc uşa, ştiu că e blocată, nu s-a auzit declicul. Şi totuşi, trag. Hârâi şi trag. Întâi mai sfios, apoi cu forţă. Uşa din metal scrâşneşte, dar rămâne înţepenită. Ne pomenim că tuşim ca doi măgari. Aşa am auzit în difuzor, poate-o fi parte din protocol.

(va urma)

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2889