„Prietenii Imaginari Anonimi” de Elena Vlădăreanu (fragment)

Povestea face parte din antologia .

Colecţia Cărţile mele, coordonată de şi . Antologie publicată la , în care semnează: Ioana Pârvulescu, Ioana Bot, Ladislau Daradici, Simona Popescu, Ioana Nicolaie, Radu Paraschivescu, Jan Koneffke, K.J. Mecklenfeld, Matei Sâmihăian, Mihaela Gînju, Alex Moldovan, Călin Andrei Mihăilescu, Lavinia Braniște, Adina Popescu, Alis Popa, Ana Maria Sandu, Florin Bican, Dan Stanciu, Veronica D. Niculescu, Laura Grünberg, Max-Theodor Gruenwald, 

***-***

Prietenii Imaginari-uite-cine-vorbeste-senioriiPrietenii Imaginari Anonimi

de

 

 — Vai, mami, de unde știi tu cuvântul ăsta? E un cuvânt foarte urât.

— Hihihi, de la Văcuța Roz din Perete.

„Ah, eram sigură! De câte ori face vreo trăsnaie sau spune vreo prostie, dă vina pe mine. Sunt foarte tristă. Ca să nu spun că, recent, mi-a trimis o oaie portocalie. Păi ce să fac eu cu o oaie portocalie?!“

 

Dragă Jurnalule,

Astăzi mi-a recomandat un prieten imaginar să mă alătur grupului lor, Prietenii Imaginari Anonimi. Sunt emoționată pentru că eu nu știu exact ce sunt. Sunt prieten imaginar sau nu? Ce o să le spun? Dacă sunt prieten imaginar, atunci de ce aparținătorul meu îmi pune în spate numai lucruri rele și niciodată nimic bun? Altfel, nu mă înțeleg deloc cu Oaia Portocalie. Nu se poate vorbi cu ea. Se poartă de parcă i-aș vorbi în chineză. Cred că nici ea nu știe ce caută aici. I-am spus: „Ai apărut când mama aparținătoarei mele a întrebat-o dacă mai e cineva în perete lângă văcuța roz. Iar ea a răspuns: «Da, o Oaie Portocalie.» Așa ai apărut. Deci nu ai ce căuta aici.“ Nu a zis nimic. A rumegat în gol mai departe.

Văcuța Roz din Perete s-a decis astfel să ia parte la întâlnirile Prietenilor Imaginari Anonimi. Acestea au loc la marginea unei păduri, într-un loc idilic și pașnic, într-o căsuță de lemn abandonată, dar foarte confortabilă, cocoţată într-un cireș sălbatic.

— Bună ziua tuturor. Eu sunt Văcuța Roz din Perete.

— Bine ai venit, Văcuță Roz din Perete. Ne bucurăm că ni te-ai alăturat.

— Aparținătorul meu…

— Iartă-mă că te întrerup, a spus un dop verde de plastic, noi am decis ca aici, între prietenii imaginari anonimi, să nu-i mai numim aparținători, ci pur și simplu ființe bipede.

Văcuța Roz din Perete l-a privit cruciș. „Dop verde de plastic e totuși mai rău decât o văcuță roz din perete care trebuie să suporte o oaie portocalie.“

— Ființe bipede, spui… de acord.

— Și încă ceva, adăugă sec Dopul Verde, de parcă i-ar fi citit gândurile: Aici nu ne judecăm unii pe alții. Toți suntem egali. E important să ne dăm voie să fim noi înșine. Să plângem dacă simțim nevoia… Aici e o cutie cu șervețele, a adăugat Dopul în timp ce i-a împins sub nas un pachet de batiste de hârtie. E important să ne simțim în siguranță.

Văcuța Roz din Perete s-a îmbujorat. I-a privit atunci pe toți pentru prima dată: un cățel albastru, o păpușă fără un ochi, un băiețel, un inorog, Scufița-Roșie, ceva nedefinit, o minge galbenă, un fluture, Dopul Verde de Plastic.

— Acum am vrea să-ți auzim povestea, a ciripit Fluturele.

— Nu prea știu cum să încep. Eu sunt și nu sunt un prieten imaginar. Adică am apărut, ca toți prietenii imaginari, în căpșorul unui copil. Aparți… ființa mea bipedă este o fetiță de trei ani. Pare că știe foarte bine aceste cuvinte: Nu vreau! și Vreau! pe care le spune cu intensități diferi…

— De ce spui că nu ești un prieten imaginar? a întrerupt-o Scufița-Roșie.

— Vă rog, nu îl întrerupeți pe cel care vorbește, a intervenit Dopul Verde de Plastic.

— Scuze, a mormăit Scufița-Roșie.

— Nu cred că sunt prieten imaginar pentru că fetița nu se poartă prietenos cu mine.

— Îți vorbește urât? a sărit Păpușa cu un Singur Ochi.

— Te pedepsește? a întrebat Ceva Nedefinit.

— Vă rog, nu o întrerupeți, a intervenit iar Dopul Verde.

— Nu îmi vorbește urât și nici nu mă pedepsește. Sinceră să fiu, nici nu-și amintește de mine decât rareori. E o fetiță tare bună. Dar, de exemplu, prin nu știu ce proces chimic, căpșorul ei produce periodic cuvinte urâte…

— Oau, cuvinte urâte. Adică? a sărit de pe scaun Băiețelul.

— Cuvinte licențioase, spuse încet Văcuța. După ce le spune, râde de mama focului. Și își amintește de mine. „La Văcuța Roz din Perete am auzit cuvântul acesta.“

Scufița-Roșie și-a desfăcut coșulețul și a servit pe toată lumea cu bomboane fondante. Văcuța Roz din Perete a refuzat, continuând:

— Sau face vreo trăsnaie. Sau e foarte îmbufnată și nimic și nimeni nu-i convine. Atunci spune: „Văcuța Roz din Perete m-a făcut să fiu așa.“ „Văcuța Roz din Perete m-a învățat să trag motanii de coadă.“ „Văcuța Roz din Perete mi-a spus să țip.“ „Văcuța Roz din Perete m-a învățat să lovesc.“ Sunt singurele momente în care își amintește de mine. Altfel, niciodată.

— Și tu cum te simți? a intervenit Dopul Verde de Plastic, încă mestecând bomboana fondantă.

— Abandonată. Și tristă. Și inutilă. Eu știu că un prieten imaginar este un sprijin pentru ființa sa bipedă, este scris în materialul nostru genetic, și de aceea îmi este foarte greu să mă obișnuiesc. Mai nou, a născocit și o oaie portocalie. Un animal absolut îngrozitor.

Prietenii Imaginari Anonimi de Irina Dobrescu
Ilustraţie:

* * *

Dragă Jurnalule,

Astăzi am fost la prima întâlnire cu Prietenii Imaginari Anonimi. Am reușit să le spun câte ceva din ce mă frământă, dar a fost dificil – eram nouă și toată lumea era curioasă să afle povestea mea, dar nimeni de fapt nu avea răbdare. Scufița-Roșie ne-a servit cu bomboane, dar eu nu am luat. Acum îmi pare rău. Poate aduce și data viitoare. Am cunoscut primul prieten imaginar de adult, un inorog. Singura poveste pe care am auzit-o a fost a lui. Inorogul se simte special că e prieten imaginar de adult – e, se pare, un caz unic, doar la școală învățăm despre asta. De fapt, prietenii imaginari nu au aproape niciodată adulți. Ei, Inorogul are. Dar e bătrân. E cel mai bătrân prieten imaginar în momentul de față din lumea prietenilor imaginari. Se teme de pensionare, de boală, de moarte, parcă ar fi om.

 

Dragă Jurnalule,

Astăzi, fetița mea a făcut iar o trăsnaie. Nu singură, împreună cu o altă fetiță de la grădiniță. Prietena ei, din câte am înțeles. Au ieșit să se joace în curtea grădiniței cu alți copii și, în timp ce colegii lor se dădeau în leagăn, ele au strâns melci. Era curtea plină de melci, că a plouat azi-noapte. I-au pus prin buzunare, în pălăriuțele de soare, ce să mai, au umplut clasa de melci. Doamna s-a supărat, le-a pus la colț, le-a pus întrebări, cum v-a trecut vouă prin cap să faceți așa ceva? „Văcuța Roz din Perete mi-a spus să adun melci“, a șoptit a mea. Eu? Eu să-i spun să adune melci? Eu nu suport melcii, sunt niște scârboșenii lipicioase.

Următoarea întâlnire a Prietenilor Imaginari Anonimi la care a participat Văcuța Roz din Perete a fost cam la fel ca prima. Nimeni nu a ascultat pe nimeni, dar fiecare voia să vorbească. Dopul Verde de Plastic, în chip previzibil, a încercat să păstreze ordinea, dar nu prea a reușit. Toată lumea a amuțit când Văcuța Roz din Perete a spus: „Aș vrea să redevin independentă.“ Nimeni nu mai auzise așa ceva. Niciodată un prieten imaginar nu renunță la aparținător, ci doar acesta din urmă, crescând, se îndepărtează de prietenul imaginar.

Într-un târziu, Dopul Verde de Plastic a luat cuvântul:

— E o decizie importantă. Eu nu am mai auzit de așa ceva. Ești sigură?

— Da. Sunt foarte sigură.

— Toate problemele au o rezolvare, a făcut pe înțeleptul Inorogul. Uită-te la mine, crezi că mi-a fost ușor de fiecare dată în toți acești ani? Nici pomeneală!

Scufița-Roșie s-a îmbujorat toată. A deschis coșul și a scos de acolo o pungă de biscuiți, a servit pe toată lumea, apoi a spus:

— Ființa mea bipedă este un vânător. Da, nu are decât patru ani, dar asta e profesia lui. De ziua lui și de Crăciun nu primește decât puști și haine de vânătoare și praștii. Toată ziua vânează păsări și muște. Uneori chiar nimerește, iar eu sufăr îngrozitor. Eu dezaprob total vânătoarea. Nici măcar vânătoarea de lupi nu mi se pare amuzantă.

— Te înțelegem, a adăugat Dopul Verde de Plastic. Nici noi nu obişnuim.

— Îți dai seama cum mă simt eu, prieten imaginar al unui vânător! Pfu! Și totuși, nu am plecat!

— Pentru că nu ți-ai imaginat că se poate, i-a întors-o Văcuța Roz din Perete.

— Nu știm sigur că se poate, a mormăit Dopul Verde de Plastic.

— Sigur că se poate. Scrie în Carta Drepturilor Prietenilor Imaginari. Poți să renunți oricând vrei.

— Dar nimeni nu o face, a intervenit Mingea Galbenă.

— Foarte bine, o s-o fac eu! Înainte o să merg să-mi întâlnesc fetița, să am o discuție cu ea.

— De ce nu încerci pe Skype? a clipit sfios Cățelul Albastru.

Văcuța Roz din Perete i-a privit lung pe toți, apoi a coborât din căsuța de lemn și s-a întors acasă.

Dragă Jurnalule,

La întâlnirea de ieri, când i-am anunțat că eu îmi voi părăsi aparținătorul, toți m-au tratat cu răceală. Câinele Albastru mi-a sugerat să încerc să am marea discuție cu fetița pe Skype. Skype?

Ce-i ăla, un fel de scai? Nu, mulțumesc. Dar am primit scrisori. Multe. Fiecare din ei mi-a scris, inclusiv Inorogul și Dopul Verde de Plastic, să-mi spună că vor încerca și ei să ia legătura cu oamenii lor. Așa că o să plecăm împreună. Nu am de gând să iau și oaia cu mine. Nu am nicio treabă cu ea. Nu suntem prietene, încerc doar s-o suport. Să se descurce. Să rămână ea prietenul imaginar al fetiței.

 

În ziua următoare, s-au întâlnit toți prietenii imaginari anonimi la marginea pădurii. Acolo e hotarul care desparte cele două lumi. Oamenii nu văd lumea lor, ei nu văd lumea oamenilor, dar fiecare om își cunoaște prietenul imaginar, la fel cum fiecare prieten imaginar își cunoaște aparținătorul. Mai mult, prietenii imaginari au marele avantaj că știu unde se îmbină cele două lumi. Oamenii nu știu. Și chiar dacă ar ști nu le-ar folosi la nimic. Și ei la fel, chiar dacă știu, nu trec niciodată hotarul pentru că pur și simplu așa sunt făcute lucrurile.

Văcuța Roz din Perete, Dopul Verde de Plastic, Mingea Galbenă, Inorogul, Scufița-Roșie, Păpușa cu Un Singur Ochi, Băiețelul, Fluturele, Câinele Albastru, Ceva Nedefinit au pornit spre lumea oamenilor hotărâți să-și întâlnească oamenii și să le vorbească despre problemele lor. Cum nu știau cât de lung e drumul, au închiriat o barcă cu roți, pentru că ăsta a fost singurul vehicul în care încăpeau cu toții. Stăteau puțin înghesuiți, dar era bine, ca o plecare în tabără.

— Oare chiar există oameni? a spart tăcerea Păpușa cu Un Singur Ochi.

— Ce-ți veni? Sigur că există, a răspuns Ceva Nedefinit.

— Mă gândeam și eu. Poate sunt doar o iluzie a noastră.

— Chiar așa, de unde ești tu atât de sigur că există? a fâlfâit din aripioare Fluturele.

În acel moment au intrat în Oraș. Mașini multe, oameni și mai mulți, zgomot, culori, mirosuri. Când și când, un câine trage un om cu o curea lungă. În alte părți, zeci de porumbei încearcă să dreseze oameni, făcându-i să le arunce mâncare și să uguiască atunci când ei își iau zborul. Sunt foarte multe uși pe care ies oamenii pentru un timp, după care reintră în oraș ducând niște pachete enorme. Inorogul a ieșit pe o astfel de ușă și nu s-a mai întors. După un timp, l-au văzut cu toții închis într-un ecran suspendat din care nu mai putea să plece și unde era obligat să bea apă colorată dintr-un pahar uriaș. I-au făcut semne disperate, dar Inorogul nu părea să-i recunoască.

Dopul Verde de Plastic s-a lovit de vârful unui picior și s-a rostogolit până în mijlocul străzii, unde s-a lovit de o mașină și a devenit de nerecunoscut. Mingea Galbenă s-a ciocnit de un geam, care de furie a scos colți ascuțiți cu care a făcut-o harcea-parcea.

Sunt mai multe aspecte la care Prietenii Imaginari Anonimi nu s-au gândit când au plecat la drum: că lumea e atât de mare, că există și alți oameni, nu doar ai lor, că mirosurile îi vor zăpăci, că sunetele te pot asurzi. Dar astea mai sunt cum sunt. De departe cel mai grav pentru prietenii imaginari este că sunt invizibili în lumea oamenilor.

— Ah, piciorul meu, scâncește Scufița-Roșie.

— A trecut prin mine! Incredibil, ai văzut cum a trecut prin mine, ai văzut? se plânge Băiețelul.

Și, pentru că lucrurile devin din ce în ce mai periculoase, Văcuța Roz din Perete decide că trebuie să iasă de aici. Dacă oamenii pot să iasă din Oraș ori de câte ori vor, de ce nu ar ieși și ea? Deschide prima ușă pe care o vede. Nu e o pășune, așa cum și-ar fi imaginat, ci un oraș mai mic plin de copii zgomotoși. Se pitește într-un colț, bine că n-o vede nimeni. Nu știe unde sunt ceilalți prieteni imaginari. Unii s-au pierdut. Poate nu o să-i mai întâlnească niciodată. Alții poate se întorc în lumea lor dacă își amintesc drumul. Nu a fost o idee bună, asta e clar. Au avut cu toții dreptate, prietenii imaginari nu își pot întâlni niciodată oamenii. Nu știe ce o să facă. Poate să rămână chiar aici, în acest colț liniștit și primitor. Se uită de jur împrejur, sunt multe cărți și jucării peste tot, poate e un oraș special al copiilor. Nici nu a observat-o pe fetița care s-a apropiat de ea. Aceasta a venit, a privit-o, apoi a plecat și s-a întors cu o femeie de mână.

— Mami, uite-o pe Văcuța Roz din Perete! a strigat fetița, arătând înspre ea.

— Da, mami? E chiar văcuța roz? Așa zici tu?

— Da, mami, e chiar aici, uite!

— Bine, mami, te cred. Hai acum să mergem că s-a făcut târziu.

— Dar, mami, vreau să luăm văcuța, nu o putem lăsa aici.

— Păi, bine, ia văcuța și să mergem.

Așa că fetița s-a apropiat de Văcuță, a întins înspre ea mânuțele și a cuprins-o în brațe.

***-***

Povestea face parte din antologia .

Colecţia Cărţile mele, coordonată de şi .

Ilustraţii:

An apariţie: 2016

Număr pagini: 248

ISBN: 978-606-8620-72-5

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.