Ovidiu Verdeș – Muzici și faze

1039254

„Ce fază, nene!” S-a reeditat Muzici și faze, una dintre cărțile adolescenței mele, pe care, mărturisesc acum, prima dată am citit-o într-o ediție piratată, luată cu greu de pe un site obscur. Cartea a apărut inițial la Editura Univers, în 2000, apoi la Editura Aula, prin 2003, dar era de negăsit pe vremea când am auzit eu de ea, adică prin 2007-2008. A fost și ceva scandal la apariție, acuzații (evident că nefondate) de limbaj obscen din partea unor mămici îngrijorate de lecturile copiilor și faima cărții a crescut. Numai că era cam de negăsit, mai ales într-un orășel de provincie și cineva mi-a vândut pontul că e „la liber”. Nu mai rețineam foarte mult din experiența primei lecturi, așadar, atunci când am văzut că s-a reeditat, am zis că e cazul să îmi răscumpăr păcatul și să mi-o achiziționez. Ediția de față, a treia, revăzută, a apărut, în sfârșit, la o editură mare, Polirom, într-o colecție demnă de ea, Fiction Ltd, și cu o copertă atrăgătoare, bine editată, fără greșeli. Știam că va apărea cartea cu mult înainte de a se duce vestea, din surse foarte sigure (autorul însuși), dar a durat ceva până când chiar a apărut. Acum cartea este pe piață, gata să își câștige noi cititori și să creeze noi pasiuni.

, singurul roman de până acum al profesorului de Teoria Literaturii, la Facultatea de Litere, Universitatea din București, Ovidiu Verdeș, este una dintre acele cărți care nu ar trebui să lipsească din lista de lecturi a unui adolescent care se respectă. Din păcate, în ultimii ani am auzit din ce în ce mai puțini oameni care să vorbească despre ea, odată ce micul boom inițial s-a dus, și nici acum, la reeditare, nu am văzut să fi creat discuții aprinse. Au apărut câteva cronici, foarte bune, nimic de zis, dar cam atât. Poate e una din acele cărți bune care are un ghinion de neînțeles și nu se bucură de vizibilitatea și de recunoașterea pe care le merită. Și chiar nu spun cuvinte mari.

ar putea fi foarte ușor considerat romanul unei generații, a celor care și-au trăit adolescența la finalul anilor `70, o generație care încă se bucura de mici libertăți, înainte de marea depresie a anilor `80, cenușii ani ai ceaușismului paranoic degrabă distrugător de vise. Totuși, la lectură, în primele momente aproape nici nu îți dai seama că acțiunea se petrece în anii comunismului și până aproape de finalul romanului, când am aflat că este vorba de o săptămână din vara anului 1978, aș fi putut jura că e vorba ori de finalul anilor `80, ori de începutul anilor `90. Sunt însă câteva indicii care îl ajută pe cititor să plaseze romanul în acele timpuri: de exemplu faptul că Tinuț (personajul narator) și prietenii săi (Body, Nancu, Mimi etc.) ascultă formații precum King Crimson, Ac/DC, Pink Floyd, Led Zeppelin sau Jethro Tull și albume ca Red sau Aqualung sunt ultimele apariții, dar trebuie să știi ceva muzică rock și să fii foarte atent la detalii. Muzică rock știu, dar anumite detalii mi-au scăpat.

Așadar, chiar dacă este un roman plasat în anii comunismului, nu este nicidecum un roman despre comunism, ci o panoramă subiectivă a sfârșitului deceniului șapte, din perspectiva unui adolescent foarte vorbăreț care e pasionat de muzică rock și visează să-și cumpere un Maiak și să tragă cât mai multe albume faine. Tinuț nu e vreun rebel, nici ceilalți din gașcă, dar sunt ceva mai altfel, ceva mai educați și mai derbedei în același timp: mai trag câte o țigară, mai bagă câte o spirtoasă, mai umblă după gagici, mai fac câte un ceai (adică un chef), dar în general viața lor se împarte între școală, acasă și câteva alte locuri nu foarte departe de casă, o cârciumă, un rond cu fântâni arteziene și câteva bănci, un parc, câteva terase de bloc, un teren de fotbal. Toată acțiunea se desfășoară de sâmbătă până sâmbătă, în ultima săptămână de școală, când se încheie mediile și se fac pregătirile pentru vacanță, pentru o tabără la munte, pentru mare și alte activități de acest fel.

Fiind aproape de vacanță, atmosfera e destul de lejeră și Tinuț își poate petrece mai mult timp cu prietena lui, Hari, și cu „derbedeii săi” de prieteni, poate să asculte muzici și, în general, să se relaxeze. Cartea este, după cum îi spune și titlul, plină de muzici și de tot felul de faze. Chiar dacă acțiunea este oarecum liniară, cu doar câteva mici întoarceri în trecut, în amintirile din copilărie ale lui Tinuț, nu se întâmplă practic ceva cu început și sfârșit, nu există un deznodământ, ci sunt foarte multe faze care reconstituie o bucată din viața unui adolescent, cu întâmplările de la școală, cu primele iubiri, cu consolidarea unor prietenii și distrugerea altora, cu primele petreceri, primele idei mai deosebite despre lume și viață. Practic, naratorul intră brusc în scenă și suntem transportați în viața lui, timp de o săptămână. Nu se întâmplă lucruri foarte grave, nici nu se frâng destine, nimic de acest gen. Întâmplările nu sunt (toate) ieșite din comun, ba unele sunt de-a dreptul simple, dar au acel farmec deosebit pe care îl au poveștile despre . Și nu e vorba de vreo deprimantă, brutală, ci de una destul de normală și de cuminte, dar care poate produce nostalgii și reverii.

Chiar dacă acțiunea se petrece în anii `70, foarte multe lucruri nu s-au schimbat în mod esențial, doar faptul că acum tinerii trag muzică de pe net, au smartphonuri, merg în club și au mai multă libertate de mișcare, însă fazele sunt aceleași: povești de dragoste, petreceri, mici certuri, primele țigări fumate, necazuri cu școala. Unii adolescenți de azi ar putea considera romanul lui Ovidiu Verdeș prea cuminte, nu prea se întâmplă bătăi, nu prea se face sex, bețiile nu se lasă cu scandaluri mari, nu se fuge de acasă, dar această perspectivă s-ar datora mai ales influenței poveștilor exagerate de prin diverse filme americane sau de prin romane senzaționale și nerealiste, care prezintă o lume cu mult mai depravată decât este de fapt. Cu mici excepții, adolescența în zilele noastre nu diferă cu mult de cea din zilele acelea, nici cu cea de acum 100 de ani, marile difeențe sunt progresul tehnologic, schimbările sociale și o mai mare libertate. Nu discut cazurile extreme, ieșite din comun, cu adolescenți furioși, dedați la tot felul de extremisme, ci de adolescenții normali.

Ceva din tristețea socială a acelor ani reiese din paginile romanului, prin anumite aluzii la cozi, la cărți date pe sub mână, la discuri aduse din afară de oameni cu relații, din faptul că nu se găsește una sau alta, de exemplu Pepsi sau blugi adevărați, însă autorul nu insistă prea mult, fiindcă pe adolescenții săi nu îi interesează aceste lucruri, cu excepția discurilor. Ei sunt fericiți când dau de un kentan, când beau un whisky mai de calitate sau când descoperă un Playboy bine ascuns de tații lor și marile lor probleme sunt: faptul că fetele le fac câte o „fază nasoală”, situația școlară precară sau lipsa vreunei scule mai acătării la care să asculte muzică. Restul nu prea contează, cu părinții o scot ei la capăt, milițienii care le fac probleme mai închid ochii la câte o „atenție” și viața merge mai departe. Lipsa perspectivelor se vede mai degrabă la cei mari, ajunși pe la 20 și ceva de ani, pentru care muzica și fetele nu mai creează magia și se gândesc serios la plecatul dincolo, la angajat sau chiar la vreo mică bișnițăreală care să le permită un trai decent. Cazul acesta este cel mai bine ilustrat de personajul Body, un fel de rege al discurilor, care trece prin schimbări odată cu înaintarea în vârstă. Din când în când mai este redată și câte o discuție a părinților, la care copiii nu trebuie să asiste, dar în general atmosfera e relaxată.

Un alt lucru pe care l-am remarcat e că puștii lui Ovidiu Verdeș nu discută doar despre muzici și gagici, ci uneori vorbesc și lucruri mai serioase, și chiar au  o anumită cultură. De exemplu, un puști citește Castelul lui Kafka, Hari, prietena lui Tinuț, are și ea lecturi destul de serioase, Tinuț însuși c e bun la română și mai și scrie, dar e cam leneș. Într-un capitol memorabil din foarte multe puncte de vedere, La vulturi, Tinuț îl scapă pe un prieten de-al său de corigență, explicându-i cum stau lucrurile în nuvela omonimă a lui Gala Galaction și o face cu atâta pricepere încât oricine ar putea înțelege. Nu zic că profesorii de română ar trebui neapărat să prezinte operele literare în felul în care o face Tinuț, dar o mai multă lejeritate în discurs și o mai mare îndepărtare de formulele stereotipe de manual și comentariu steril cred că ar face minuni.

Cartea este narată la persoana I singular de către personajul principal, Tinuț și cu adevărat remarcabil este că autorul reconstituie, în cele mai mici detalii, limbajul acestuia, gândurile lui și senzația de autenticitate este totală. Oralitatea este principala trăsătură a romanului și pot spune că autorul chiar s-a întrecut pe sine în redarea autentică a dialogurilor, a poveștilor sau a gândurilor într-un stil bine calibrat și deloc forțat. Nu e puțin lucru să scrii aproape 500 de pagini într-un stil voit lejer, înțesat cu expresii argotice, cu onomatopee, cu înjurături mișto sau cu tot felul de cuvinte pe care le folosesc doar adolescenții. Alt lucru remarcabil e că odată ce începi să citești cartea, intri practic în mintea lui Tinuț, vocea lui ți se întipărește în creier, începi să gândești gândurile lui, să vorbești cu vorbele lui și practic să vezi lumea așa cum o vede el. În zilele în care am citit cele 40 de capitole scurte, nu de puține ori m-am pomenit că-i folosesc expresiile și că iau decizii ca și cum aș fi el. Și chiar nu e puțin lucru pentru un scriitor să reușească să scrie în acest fel și să nu plictisească.  Anumite pasaje, evenimente nu sunt chiar atât de interesante din punct de vedere narativ, dar Tinuț le face să fie așa, prin felul său de a fi și de  a vorbi.

Chiar dacă are aproape 500 de pagini, cum am zis, am simțit o anumită amărăciune atunci când romanul s-a terminat, fiindcă intrasem atât de multVerdes- Constantin în lumea lui Tinuț&co., empatizasem cu el atunci când nu reușea să înțeleagă ce vrea Hari, am simțit cu el bucuria descoperirii de noi muzici și aș mai fi rămas acolo, în lumea lui, multă vreme (sau multe pagini). Cu ocazia lecturii mi-am amintit și eu de zilele în care descopeream rockul, mi-am adus aminte de formații și de albume cu care mi-am făcut ucenicia și am ascultat, în timp ce citeam, ceea ce ascultau personajele. Dacă Tinuț, Body sau Mimi ascultau King Crimson sau Deep Purple, aia ascultam și eu, dacă băgau un The Doors cu Strange Days, băgam și eu și acest lucru chiar a îmbunătățit în mod semnificativ lectura fiindcă ceva din atmosfera cărții ține chiar de muzica pe care personajele o ascultă și altfel le înțelegi anumite trăiri, altfel înțelegi anumite discuții, aluzii sau faze dacă asculți ce ascultă ei, atunci când ascultă ei.

Așadar, recomandarea mea e să însoțiți lectura cu muzica pe care o ascultă personajele, pentru o experiență totală. În plus, muzica pe care o ascultă ei e chiar excelentă, fiindcă gusturile lor sunt bine formate și ei nu admit să asculte toate prostiile, ci doar ce e mai bun. Sper ca romanul lui Ovidiu Verdeș să se bucure de o popularitate din ce în ce mai mare, sper ca adolescenții să îl citească pe sub bănci în timpul orelor de română, dacă acestea sunt plictisitoare, să discute despre el prin pauze și pe Facebook și să fie citit mulți ani de acum înainte. Din punctul meu de vedere, Tinuț& co. sunt cei mai cool adolescenți din literatura română contemporană.

IMG_0814_cr
Ovidiu Verdeș și Cristina Nemerovschi la „Colocvial SB” – ©2013

P.S.: oare nu se gândește nici un regizor român să ecranizeze acest roman? Cred că ar ieși ceva extraordinar. Poate îi dau cuiva o idee.

Titlu: Muzici și faze
Autor: Ovidiu Verdeș
Editura: Polirom
Ediția: a treia revăzută
An apariție: 2016
Număr pagini: 480
Preț: 44.95 lei

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ion-Valentin Ceaușescu

Ion-Valentin Ceaușescu
Absolvent al Facultății de Litere (secția L.U.C.) și al masterului T.L.-L.C. (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). Prezent cu o povestire în volumul colectiv „Ficțiuni reale”, coordonat de Florin Piersic Jr., ed. Humanitas. În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.