„O nouă speranță” de Anna Brâncoveanu de Noailles

Citind romanul O nouă speranță de Anna Brâncoveanu de Noailles, am avut impresia că acțiunea este la fel de capricioasă și spontană precum natura care nu se decide asupra soarelui sau a ploii… După-amiezile de noiembrie dedicate acestei lecturi au fost încărcate de emoția descoperirii unui personaj feminin complex, extaziat de frenezia trăirilor intense care se prelungesc în stări diverse și o dispoziție schimbătoare.

Pe măsură ce cadrul se schimbă, personajul evoluează până ce atinge o oarecare libertate de acțiune. Sabine de Fontenay, căci ea este eroina romanului, reprezintă eternul feminin. Din punct de vedere social, este o aristocrată care gustă cu nesaț viața începutului de secol XX, la Paris et ailleurs. Natură boemă și complexă, este atrasă de tot ceea ce o face să plonjeze în necunoscutul visării. Fie că e vorba despre discuțiile cu Marie de Fontenay, cumnata ei, fie despre pasiuni și plăsmuiri, Sabine pare să caute mereu altceva. După moartea mamei, singura companie de care se mai bucura era cea a guvernantei. La scurt timp după căsătoria tatălui ei, Sabine decide să se mărite cu Henri de Fontenay, un bărbat pasionat de științele exacte și un soț pe care se putea bizui. Cât de bine pune în valoare autoarea, ori de câte ori se ivește ocazia, contrastul dintre cei doi: Sabine melancolică și idealistă, iar Henri un spirit pragmatic și rece! Până la urmă, tocmai acest lucru va măcina căsnicia lor.

Sabine de Fontenay este ea însăși o femeie a contrastelor. De o sensibilitate exacerbată, trăiește orice emoție cu patos, până o secătuiește de toată esența. Astfel, ea ne este înfățișată în ipostazele cele mai tulburătoare: de la agonie la extaz, de la bucurie la tristețea profundă dusă până la durerea fizică. La urma urmei, unde să fie speranța pentru madame de Fontenay? Ca spre o cutie a Pandorei, tânăra doamnă își îndreaptă energia spre iubirea absolută, dăruire fără margini, până la obsesie. Este, poate, singura certitudine pe care o avem despre acest personaj.

În cele trei părți ale romanului, se concentrează pasiunea sufletului feminin atât de complex. Sabine nutrește sentimente și iluzii față de bărbații din cercul familiei. Cu toate acestea, impresia este aceea că niciodată tânăra nu găsește ceea ce își dorește. Iubirea în sine devine astfel o constantă a scrierii. Față de soțul ei, Sabine este cuviincioasă și îi poartă o afecțiune fraternă. Preocupat de munca lui, Henri nu înțelege, de multe ori, stările soției sale, nutrind pentru ea o iubire sinceră în limitele dictate de rațiune. Jérôme Hérelle, văr îndepărtat al lui Henri, reușește să captiveze, pentru un timp, atenția femeii. Sabine vedea în el un erou romantic asemenea celor despre care citea în romane. Atrasă în această pasiune, ea vedea în fiecare gest al bărbatului o manifestare a iubirii nemărturisite. Natura dragostei sale pentru Jérôme presupunea un fel de grijă maternă și o pasiune întreținută de iluzii. De fapt, Jérôme voia să ajungă, prin intermediul lui Sabine, la inima lui Marie, pe care o va lua de soție. Este momentul în care tânara doamnă trăiește o mare dezamăgire sentimentală: când Jérôme îi mărturisește că este îndrăgostit de Marie, Sabine simte că tot universul ei se prăbușește.

Un alt personaj masculin atras de visătoarea doamnă Fontenay este Pierre Valence, coleg de-al lui Henri și prieten apropiat al familiei. De fapt, Sabine nu face altceva decât să comunice, în cel mai sincer mod, stările prin care trece, mărturii ale lungilor perioade de singurătate, când soțul ei, ajuns primar, era plecat în diverse călătorii. Poate chiar această sinceritate să fie motivul pentru care bărbații din jurul ei se simțeau atrași de spiritul ei, de fervoarea trăirilor ei? Pierre o trata cu atitudinea unui bun prieten și confident, iar Sabine renunță încetul cu încetul la această legătură sentimentală, sperând, cine știe, la ceva nou.

De admirat este faptul că Sabine, trăind profund atât bucuria, cât și nefericirea, personaj aflat mereu la granița dintre realitate și vis, găsește puterea de a se ridica. De aici, suspansul scrierii: ne așteptăm să vedem o femeie incapabilă să mai iubească viața, să viseze și, brusc, Sabine este parcă alta, dispusă iar să se arunce în mrejele pasiunii. De multe ori, este mai important modul în care ea reușește să se agațe de viață decât faptul în sine că este o femeie puternică. Nu ar fi vorba, totuși, despre un tipar al femeii moderne, puternică în sensul stăpânirii de sine și al pragmatismului, ci despre o eroină boemă, ce are curajul de a privi spre ea însăși, de a mărturisi cu franchețe ceea ce simte și de a acționa în consecință. Fiecare suferință sau dezamăgire este pentru ea apanajul unei noi reverii în care încearcă să găsească parcă o compensație. Trăiește atât de profund încât se pierde pâna la uitarea de sine în tumultul sentimentelor adesea contradictorii.

Pasiunea pentru Philippe Forbier o va face pe Sabine să se înstrăineze complet de soțul ei. Prins și el într-un mariaj care nu-l mulțumește, Forbier este replica masculină a doamnei Fontenay. La început rece, apoi din ce în ce mai fermecat de această prezență nebună și exuberantă în viața lui, Forbier o face amanta lui pe Sabine. După multe momente în care toropeala o împiedica de fiecare dată să acționeze, Sabine cedează dorinței pe care nu o mai poate controla. Evident, scuza este o căsnicie nefericită și un soț ce, cu timpul, îi devenise străin. Pentru prima dată, Sabine simțea că se potrivește perfect cu un bărbat. În fața ei, se deschidea un nou univers, pe care, asemenea unui copil curios, voia să-l cuprindă în întregime. Femeia, însă, voia să-l supună pentru totdeauna. Temerea lui Philippe era aceea că timpul va stinge această dragoste pătimașă. Sabine stăruia, însă, în crezul ei: carpe diem. Henri nu are capacitatea de a vedea schimbarea soției lui, pe când doamna Forbier bănuia că ceva se petrece cu soțul ei, pe care îl iubea sincer și fidel. De altfel, era pentru prima dată când el îi ascundea ceva. Iubirea pătimașă a lui Sabine îl cuprinsese atât de tare încât Philippe se simțea fără voință. Deși prietenă, soție, amantă, Sabine trăiește într-o continuă singurătate. Chiar dacă, aparent, are impresia că se regăsește în discuțiile cu Marie, plimbările cu Jérôme sau Pierre, în iubirea pe care o nutrește pentru Philippe, Sabine ajunge mereu într-un punct în care visul îi scapă, iar ea se lovește de realitatea rece a unei vieți neîmplinite.

Gestul lui Philippe de a pleca după soția și fiul său, la casa lor din Vosgi, pentru o perioadă, a însemnat pentru Sabine o despărțire. De fapt, esența visului ei despre iubirea ideală nu mai exista. Așa că ia o decizie. Care? Citiți și veți afla, mai ales, de ce libertatea este, în cazul eroinei, aparentă. Prea idealistă, poate, ea încearcă să găsească o alinare în dulcile reverii, în iubirea pasională și prietenia profundă și sinceră: Liniștită, așezată în mijlocul frunzișului, cu capul ridicat, ea privea, ore întregi, cum infinitul aluneca pe pereții albaștri ai cerului imaginar. Pradă bovarismului, Sabine își concentrează energia mai ales asupra pasiunilor intense, intrând în jocul fantezist al iluziilor și găsindu-se mereu între două extreme: tandrețea sau moartea. Ce va alege ea, rămâne să descoperiți…

Anna Brâncoveanu de Noailles se remarcă prin sensibilitatea și sinceritatea scrierilor ei, fie că este vorba de poezie sau proză. Iată câteva volume, în limba franceză, unele dintre ele, între care și La nouvelle espérance (O nouă speranță, Polirom, 2016), fiind traduse și în limba română : Le cœur innombrable (Inimi fără de număr în una – în traducerea lui Virgil Bulat, 1901), L’ombre des jours (Paris, Calmann-Lévy, 1902 ; Umbra zilelor, Ed. Dacia, 1982), , Poèmes de l’amour (Paris: Arthème Fayard & Cie., 1924), Derniers Vers et Poèmes d’enfance (Paris: Bernard Grasset, 1934), Le livre de ma vie (Hachette, 1932 ; Cartea vieții mele, Ed. Univers, 1986). De origine română, dar asimilată literaturii franceze, Annei Brâncoveanu de Noailles îi va fi recunoscut talentul literar, fiind admisă în Academia Română, la propunerea lui Nicolae Iorga, care spunea despre scriitoare: Între cine cântă mediocru în româneşte şi cine aduce genial acordurile misterioase ale sufletului … într-una dintre cele mai mari literaturi ale lumii, e de preferat cu admiraţie aceasta din urmă.