Metro 2033, de Dmitri Gluhovski [fragment]

metro_tipar_cr

Despre carte: În anul 2033, supraviețuitorii unui război atomic planetar încearcă să-și continue existența sub pământ, în stațiile de din Moscova, unde pericole nebănuite îi așteaptă la tot pasul. În lupta cu Întunecații – creaturi misterioase care trăiesc la suprafață și care coboară în adâncuri în căutarea oamenilor –, Artiom, personajul central al cărții, trece prin experiențe care îi demonstrează că cel mai mare pericol pentru om rămân tot oamenii. Metro 2033 este un roman apocaliptic ce clădește un univers de coșmar pe ruinele lumii imperfecte a zilelor noastre.


Capitolul 3

Artiom era sigur că, odată ajuns acasă, nu va scăpa de un interogatoriu detaliat și probabil că tatăl adoptiv va încerca să stoarcă de la el tot ce vorbise cu Hunter. Dar, în ciuda așteptărilor lui, tatăl său adoptiv nu-l aștepta cu instrumentele de tortură pregătite, ci sforăia liniștit – în ultimele douăzeci și patru de ore nu apucase să doarmă deloc.

Din cauză că făcuse de pază noaptea și dormise în timpul zilei, acum Artiom trebuia să lucreze din nou noaptea, de data asta la fabrica de ceai.

În zecile de ani trăite sub pământ, în întuneric, în lumin­a roșie și tulbure a becurilor de avarie, oamenii nu mai aveau cu adevărat noțiunea de zi și noapte. Noaptea, luminile din stație se mai diminuau – așa cum se întâmpla uneori și în trenurile de cursă lungă, pentru ca oamenii să poată dormi –, dar niciodată nu se stingeau complet, cu excepţia cazurilor când se producea vreo avarie. Oricât de mult se ascuțise vederea omenească în acești ani de trai în întuneric, tot nu se putea compara cu vederea creaturilor care populau tunelurile și pasajele părăsite. Împărțirea în „zi“ și „noapte“ se făcuse cel mai probabil din obicei decât de nevoie. Existenţa acestei „nopţi era justificată de faptul că majoritatea locatarilor stației agreau ideea ca toată lumea să doarmă în același timp. Animalele se odihneau și ele tot atunci, iluminatul se reducea și existau restricţii în privinţa zgomotului. Pentru a afla ora exactă, locuitorii stației foloseau cele două ceasuri din stație, instalate la cele două capete ale tunelului. Ceasurile acestea erau considerate la fel de importante ca obiectivele strategice, precum depozitul de muniție, filtrele pentru apă sau generatorul electric. Așa se face că erau supra­vegheate în permanenţă, fiind remediată imediat chiar și cea mai mică eroare, iar orice tentativă de a le da jos, indi­ferent dacă era vorba de acte de sabotaj sau de huliganism, era pedepsită în modul cel mai sever, ajungându-se până la alungarea din stație.

Staţiile aveau propriul cod penal, unul dur, respectat de administrație atunci când tribunalul îi judeca pe infractori, iar la procese se avea mereu în vedere că se aflau în stare de necesitate, care acum fusese instituită pe vecie. Atacurile împotriva obiectivelor strategice atrăgeau pedeapsa capitală. Fumat sau focul făcut pe peron în afara locurilor special ame­najate în aceste scopuri (adică „bucătăria“ comună, care se afla la marginea peronului, lângă scările ce duceau la noua ieșire din stație), precum și manipularea neglijentă a armelor de foc și a substanțelor explozive în incinta stației se pedepsea prin alungarea imediată și confiscarea averii.

Aceste măsuri draconice se explicau prin faptul că, până acum, deja arseseră complet câteva stații. Focul se răspân­dise instantaneu prin orășelele populate de corturi, înghiţind totul în cale, fără să ierte nimic, iar strigătele disperate de durere s-au mai auzit la multe luni după catastrofă, revenind ca un ecou în auzul locuitorilor din staţiile vecine, iar trupurile carbonizate lipite de pânze de cort și cauciuc topit își rânjeau dinții crăpați din cauza fierbințelii incredibile a flăcării, când asupra lor cădea lumina lanternelor unor comercianţi speriați care treceau pe lângă ei și care nimeriseră din întâmplare în acest iad al călătorilor.

Pentru a evita repetarea tragicei lor sorţi, majoritatea sta­țiilor au inclus manipularea neglijentă a focului în categoria infracțiunilor celor mai grave.

Tot prin alungare erau pedepsite și furturile, sabotajul și sustragerea deliberată de la muncă. De fapt, ținând cont că în cea mai mare parte a timpului cam toată lumea vedea pe toată lumea și că în stație locuiau numai două sute și ceva de oameni, asemenea infracțiuni – și infracțiunile în g­eneral – erau săvârșite destul de rar, și în principal, de către străini.

Munca în stație era obligatorie și toți, de la mic la mare, aveau de îndeplinit o normă zilnică. La ferma de porci, la plantațiile de ciuperci, la fabrica de ceai, la fabrica de procesare a cărnii, la pompieri și la serviciile inginerești ori în atelierul de arme – fiecare locuitor avea un loc de muncă sau chiar două. În plus, fiecare bărbat era obligat să facă de pază într-unul dintre tuneluri o dată la două zile. În timpul conflictelor sau al apariției din adâncurile metroului a vreunui nou pericol, paza era întărită de trei sau chiar de patru ori, iar pe șine se afla mereu o grupare de rezervă gata de luptă.

Viaţa era organizată cu atâta meticulozitate în puține stații, iar bunul renume de care se bucura VDNH îi câștigase mulţi adepţi. Dar se întâmpla foarte rar ca străinilor să li se permită cu dragă inimă să se instaleze aici.

Până la schimbul de noapte de la fabrica de ceai mai rămăseseră câteva ore și Artiom, fără să știe unde să se ducă, porni agale spre cel mai bun prieten al lui, Jenka, unul dintre cei care participaseră cândva la acea amețitoare călătorie la suprafață.

Jenka era de-o seamă cu el, dar, spre deosebire de Artiom, trăia alături de familia lui adevărată, cu tatăl, mama și surioara lui mai mică. Cazurile în care reușise să se salveze o întreagă familie erau rare, iar Artiom își invidia în sinea lui prietenul. Desigur, îl iubea foarte mult pe tatăl său adoptiv și-l respecta chiar și acum, după ce începuseră să-l lase n­ervii, dar își dădea seama foarte bine că Suhoi nu era tatăl lui, că, de fapt, nu-i era deloc rudă și că nu-i spusese niciodată tată.

Iar Suhoi, care la început îl rugase chiar el pe Artiom să-i spună „nenea Sașa“, începuse cu timpul să regrete. Anii treceau și el, un lup bătrân al tunelurilor, nu apucase să-și facă o familie adevărată și nu avea nici măcar o femeie care să-l aștepte când se întorcea din expedițiile lui. I se strângea inima la vederea unor mame cu copii mici și visa că va veni și ziua lui, ziua când nu va mai trebui să se ducă iar în întu­neric, dispărând din stație zile sau săptămâni întregi, p­oate chiar pentru totdeauna. Și atunci, spera el, se va găsi o f­emeie gata să fie doar a lui și să-i nască fii care, învățând să vorbească, aveau să-i spună nu „nenea Sașa“, ci „tată“. Bătrânețea și neputința se apropiau din ce în ce mai repede, avea din ce în ce mai puțin timp și probabil că ar fi trebuit să se grăbească, dar, cum, necum, nu reușea să se desprindă, misiunile veneau una după alta și deocamdată nu era nimeni căruia să-i poată transmite o parte a îndatoririlor lui, căruia să-i încredințeze relațiile sale și căruia să-i dezvăluie secretele meseriei, pentru ca el să poată în cele din urmă să se ocupe cu vreo muncă ușoară în stație. Se gândise deja de ceva vreme la o ocupație mai liniștită și chiar știa că se va putea baza pe o funcţie de conducere în stație datorită autorității sale, a strălucitelor servicii aduse și a relațiilor amicale cu administrația. Dar deodamdată nu se întrevedea un schimb demn de el și, amăgindu-se cu gândul la un v­iitor luminos, trăia de pe o zi pe alta, tot amânându-și întoarcerea definitivă și stropind cu sudoare și sânge granitul altor stații și betonul tunelurilor îndepărtate.

Artiom știa că tatăl lui adoptiv, în ciuda iubirii aproape părintești pe care i-o purta, nu se gândea la el ca la cineva care să-i preia sarcinile și, în linii mari, îl considera un m­ucos, ceea ce, după părerea lui, se întâmpla fără să-i fi dat vreun motiv. Nu-l lua în expedițiile lui îndelungate, în ciuda faptului că Artiom crescuse. Nu-i mai putea aduce argumentul că era prea mic și nu-l mai putea speria zicându-i că o să-l răpească zombi sau o să-l mănânce șobolanii. Suhoi nu înțelegea nici faptul că tocmai această neîncredere în Artiom îl împinsese pe băiat în aventurile cele mai disperate, pentru care tot el îl snopea în bătaie după aceea. Era clar, omul voia ca Artiom să nu-și riște inutil viața hălăduind prin , ci să trăiască așa cum însuși Suhoi visa să trăiască: în liniște și siguranţă, muncind și crescând copii, nu risipind aiurea anii tinereţii. Dar, dorind o asemenea viață pentru Artiom, Suhoi uita că și el, înainte să tânjească după un asemenea trai, trecuse prin foc și apă, participase la sute de aventuri și apucase să se sature de ele. Și nu înțelepciunea căpătată odată cu trecerea timpului era cea care vorbea acum în el, ci vârsta și oboseala. Iar în Artiom clocotea energia, căci abia acum începea să trăiască, așa că i se părea absolut inacceptabil și să ducă o existență jalnică, de plantă, uscând și măci­nând ciuperci, schimbând scutece, fără să îndrăznească niciodată să înainteze în tunel mai mult de cinci sute de metri. Dorința de a pleca din stație creștea în el cu fiecare zi, pentru că își dădea seama din ce în ce mai clar ce soartă îi pregătea tatăl adoptiv. Cariera de fabricant de ceai și rolul de tată cu mulți copii i se păreau lui Artiom cele mai puțin atrăgătoare lucruri din lume. Probabil că Hunter intuise tocmai această aplecare spre aventuri, dorința aceasta de a fi cuprins de curentul din tuneluri ca o frunză bătută de vânt, care să-l ducă în necunoscut, în întâmpinarea destinului său. Probabil de aceea îl rugase să-i facă un serviciu deloc simplu, care presupunea un mare risc. Hunter avea o intuiţie foarte ascuţită când venea vorba de oameni și după o discuție de o oră își dăduse deja seama că se putea baza pe Artiom. Chiar dacă Artiom n-avea să ajungă la destinație, măcar exista perspectiva de a părăsi staţia în cazul în care i s-ar fi întâmplat ceva lui Hunter la Grădina Botanică.

Iar Hunter nu făcuse o alegere greșită.


metro_tiparTitlu: Metro 2033

Autor:

Traducător:

An apariție: 2016

Editura

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.