Joseph Delaney – Arena 13

sau dezolarea lui Hob

arena13Citeam zilele trecute o recenzie pe The Guardian la - Arena 13 și concluzia lor a fost: „o carte bine scrisă”. Da, e bine scrisă, are personaje și acțiune, tot tacâmul, dar pe mine nu m-a prins.

Când citesc o carte, mă simt ca și cum aș privi un film; vizualizez personajele așa cum le transpune creierul meu. Aici n-am putut să vizualizez nimic, pentru că tot ceea ce se întâmplă mi se pare un fel de amalgam nefericit între (trilogia,da?), (înainte și după inel) și poate puțin din . Poate există amatori de asemenea combinațiuni bizare, dar eu nu am de gînd să cumpăr restul cărților ( reprezintă primul volum dintr-o viitoare sagă). Ca să știți, mai are încă o sagă formată din 13 cărți (poate ajunge la 20, să fie număr rotund).

Nu m-a prins pentru că mi se pare o înșiruire de clișee teribile pe care le-am citit/văzut deja.

Faptul că Leif (personajul principal) este fiul unui fost luptător în Arenă și faptul că toată lumea află asta exact când nu trebuie, că puterea e doar în mâinile lui să-l învingă pe Hob (un pseudo-balauro-dragon cu înclinații vampiristice), că este un simplu muritor care poate răsturna întreaga istorie a luptelor în Arenă, că fiica antrenorului său de lupte este îndrăgostită de el nebunește, dar ea este cu alt individ mult mai mișto și mai cu pătrățele decât el, că iubirea lor nu poate fi împărtășită etc, etc. „Romane pentru copii”, mi s-a zis. N-aș vrea să par vitraliul din fereastra unei biserici, dar nu știu cât or să înțeleagă copiii din pasaje  de genul „Hob a violat-o pe X,Y,Z și după asta, le-a supt sângele.” Adică, nu e prea contemplativă imaginea respectivă, nu?  Plus că, alt aspect straniu al cărții, e că nu pricep de ce dl. Hob cel Groaznic, după ce se hrănea cu sângele victimelor, le arunca în apă. De fiecare dată. Fără nicio excepție. După aia, veneau alte creaturi și mai bizare și luau corpurile și le duceau în castelul monstrului. De ce? Nu putea să le îngroape direct? Le punea lângă murături? Dl. Hob, va să zică, era foarte arogant, gen „Vreau și la take-away”. Castelul lui era cocoțat în vârful dealului de unde vedea întreg orașul: să ne închipuim deci, un deal, un oraș la poalele lui și un castel în vârf. Deși vizibilitatea n-ar fi deloc redusă să vezi o arătare zburând (avea și aripi) spre oraș și să fugi să te ascunzi, localnicii nu știau niciodată când se arăta Hob. Un lucru știu sigur: el aterizează oficial în oraș o dată pe an, la meciul din arenă. Exact ca la Galele MMA. A participat de fiecare dată și e undefeated, undisputed. A rupt în două arena și totuși, nimeni, absolut nimeni, nu i-a tăiat măcar o ureche, ceva. Nici măcar tatăl lui Leif, cât trăia, tot nu reușise să învingă dragonul.

downloadNu spun că eu aș scrie mai bine acest gen de literatură, probabil că mi-aș prinde urechile, dar pe mine acest stil nu mă (mai) captivează și nu cred că mai poate fi gustat așa de lesne ca la început. Foarte puțin probabil ca cititorilor să le placă luptele cu săbii și ciomege în loc de săbiile-laser, de exemplu; chiar dacă Joseph Delaney a încercat să adauge tehnici de luptă stranii și reguli de arenă, prima parte din mi se pare slabă. Pasionaților însă, le doresc să citească și restul cărților, poate văd eu greșit lucrurile.

Autor: Joseph Delaney

Ttitlu: Arena 13

Editura: Corint Junior

Pagini: 320

Traducere: Adina Rațiu

sursa: 1,2

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ruxandra A.

Ruxandra A.
A absolvit Facultatea de Litere din București. E pozar amator și scrie fie poezie, fie proză. N-a publicat nimic deocamdată. Muzica rock e a doua lume în care se refugiază. Prima o reprezintă cărțile.