Harap Alb – arhetip al devenirii spirituale – I –

Basmele aduc în inimile și in visele copiilor vechi mituri ancestrale. Iar miturile sunt erupții ale sacrului în (M. Eliade). Basmele, legendele, snoavele și povestirile sunt printre cele mai vechi forme ale literaturii orale. Acestea sunt căile prin care moșii satului instruiesc copiii din neam pe la clăcile pentru muncile câmpului ori la gura sobei, în nopțile lungi de iarnă. Le zic despre Harap Alb, despre Făt-Frumos cu părul de aur și Ileana Cosânzeana, despre Prâslea cel Voinic și merele de aur, despre Capra cu trei iezi, despre Fata babei și Fata moșneagului, despre Povestea Porcului, despre Busuioc Verde, despre Cenușotcă, despre , despre Gruia lui Novac, despre Lostriță, despre și Tândală, despre Dănilă Prepeleac și despre mulți alții. Iar toate aceste structuri naratologice arhetipale (V. Propp) aparțin memoriei colective ori inconștientului colectiv (Jung).

Termenul românesc basm își are originea în slavul basnu. Basna este născocire, o invenție verosimilă, o poveste fabuloasă despre zei, eroi, zmei și alte viețuitoare miraculoase ale pământului. Basmul transpune ascultătorii în illo tempore, pe tărâmuri nesfârșite (și au mers zi de vară, până-n seară, cale lungă, să le ajungă), unde sunt posibile acțiuni magice. În majoritatea cazurilor, la finalul aventurii cu peripeții eroul/eroina își atinge scopul (triumful binelui asupra răului) și trăiește fericit/fericită până la adânci bătrâneți. Formulele de început și de final ale basmului îi redau natura de convenție fabuloasă , cu valoare de instrument educațional specific comunităților tradiționale. Spre exemplu: A fost odată ca niciodată; că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. A fost pe când se băteau urșii în coade și se luau de gât lupii cu mieii și se sărutau înfrățindu-se și Încălecai p-o șea, și v-am spus povestea așa.

Prin basme, bunicii dăruiesc nepoților explicații despre Lume, Cosmos și ale tărâmuri, modelul unui cod moral, legile Rânduielii din comunitate și calea descoperii rostului pe această lume. Scopul basmului e consolidarea unui model impecabil de urmat în tranziția de la imaturitate la maturitate. Pentru frunțile cărunte ale bunicilor răsplata descifrării simbolurilor mitice este o permanentă autoeducare și o mai profundă înțelege a semnelor sacre și a puterii Cuvântului. Fie basm cult amprentat de magia condeiului lui Creangă, fie basm poporan însuflețit de vocea bunicilor, Harap Alb spune povestea arhetipală a ascensiunii mezinului Craiului pe tronul Împăratului Verde. Adică, a copilului inocent care se transformă într-un voinic viteaz; a slugii ce ajunge împărat moștenind Împărăția pe linie paternă; a profanului ce devine inițiat în tainele sacre și, mai apoi, mentor pentru aceia cărora le e și lider; a feciorului care devine soț după nunta de pomină.

HarapAlb si cerbul

HarapAlb si Sf. DuminicaHarap Alb reprezintă complementaritatea dintre yin și yang (V.Lovinescu), dintre întuneric și lumină, dintre rău și bine, având în vedere că harapul/arapul este un rob cu pielea și părul negre. Călătoria de la o margine a lumii, în care s-a născut la cealaltă margine a lumii, unde e chemat de Verde Împărat e inițiatică. Are drept scop armonizarea Sinelui lui Harap Alb. Triumful binelui se produce în raport cu consecințele deciziilor luate pe drumul vieții. Mai exact, virtuțile lui Harap Alb (întruchipate de caracterele pozitive al eroului) înfrâng viciile (întruchipate de caracterele negative ale anti-eroului) într-un conflict interior. Finalul fericit al basmului este previzualizat de faptul că este cel de al treilea fiu al Craiului, trei fiind expresia desăvârșirii materiale, intelectuale și spirituale, ca rezultat al împreunării dintre Cer și Pământ.

Împăratul Verde cheamă grabnic pe cel mai vrednic și mai viteaz dintre cei 3 fii ai fratelui său ca să-i urmeze la tron, deoarece el avea 3 fete. Adică, este un împărat fără urmași. Proba ce îi califică pe fiii Craiului să plece către verdele tărâm al unchiului lor este înfruntarea ursului/tatălui deghizat în urs, ce le iese în cale de sub pod. Podul e simbolul încercărilor decisive din viață, al trecerii în altă lume, al dobândirii unui alt statut. Poate fi trecut doar de Cel Ales. Ursul e simbolul puterii și al curajului. Unde Întâiul Născut și Mijlociul eșuează, fiind incapabili să-și stăpânească frica și orgoliul, Mezinul izbândește.

Pe ce bază? Are curaj și e pur. E bun și tolerant cu străina bătrână din grădina palatului, potrivit credinței că Dumnezeu se poate manifesta sub formă de cerșetor. Pentru că îi dă un ban de aur de pomană, Sfânta Duminică îi dezvăluie informații din mentalul colectiv, prin clarviziune. Îl călăuzește către veșmintele de mire și armele Tatălui și către Calul Năzdrăvan. Deși sunt ponosite și ruginite, aceste sunt impregnate cu forța sacră a nunții Părinților, a Craiului și a Crăiesei. Calul Năzdrăvan devine sfetnicul și strategul de luptă al voinicului. Împreună cu el, eroul dă năvală asupra Ursului. Cel care reabilitează mârțoaga jigărită din herghelia palatului este jăraticul, simbol solar al purificării spirituale. Astfel, cu ajutorul Calului Năzdrăvan, Fiul cel Mic al Craiului stăpânește timpul și spațiul. Iar faptul că voinicul respectă întocmai sfaturile Sfintei Duminici confirmă respectul pe care acesta îl are pentru rosturile strămoșilor săi. Toate acestea converg întru trecerea podului.

HarapAlb si Spanul

Îndeplinirea primei probe e pusă la cale de Crai, adică de un Mare Inițiat ce devine la rândul un inițiator. Înfruntarea Ursului și binecuvântările Tatălui îi dau dreptul Fiului cel Mic al Craiului doar să treacă podul, nu să înceapă călătoria inițiatică. Primește povață de la crai să se ferească de omul roșu și, mai ales, de omul spân. Voinicul călare pe Calul Năzdrăvan merg o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă prin codru, până ce se rătăcesc. Moment în care apare Spânul. Este acceptat drept călăuză abia a treia oară, sub auspiciile magice ale cifrei trei. Deci, întâlnirea cu Spânul aparține destinului neofitului, așa cum arsura de pe degetul unui copil îl determină să respecte focul din vatră.

Pădurea este un misterios labirint umbros, un loc sacru al probelor inițiatice, un spațiu al morții și al regenerării, un centru al lumii. În codru eroul își regăsește natura primordială, prin îndeplinirea probelor impuse de Spân. Spânul este anti-eroul poveștii. E cert, pentru planul narativ. Însă, dacă analizăm conotațiile contextului mititc, Spânul este mai mult inuman, decât rău. Spânul are funcție formativă, recunoscută de Calul Năzdrăvan: unii ca el, sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că îi fac pe oameni să prindă la minte. Spânul e piatra de poticnire și, simultan, piatra de temelie a devenirii spirituale a Feciorului de Crai (V. Lovinescu). E mentorul Celui Ales să treacă Podul. Aspectul Spânului este cel al unui ascet. La nivel spiritual, părul concentrează vibrațiile trupului uman. Lipsa părului indică jurămintele de sărăcie și de castitate ale unui călugăr aspru și exigent.

Șiretlicului Spânului de la fântână nu e atât de simplu precum pare. Intrarea Mezinului în fântână este scena unui botez. Fântâna generează viață. Intrarea feciorului de crai în fântână, în măruntaiele pământului sugerează apropierea de Tărâmul celălalt, o scufundare în inconștient, o moarte inițiatică. Ieșirea din fântână e o renaștere, o trezire a voinicului în alta stare. E posibilă după mărturisirea Adevărului despre Sine (Cine ești? De unde vii? Încotro te duci?). Culminează cu primirea numelui de Harap Alb, dat de Spân. Jurământul de supunere făcut de Harap Alb pe ascuțișul paloșului e valabil până va muri și va reînvia iar. Și înseamnă acceptarea Spânului ca maestru spiritual, startul procesului de inițiere în Marile Mistere. De acum înainte, Harap Alb se autodefinește prin rostul acțiunilor sale. E irelevant cine era până să coboare în fântână.

Calea urmată de Harap Alb este cea a perfecționării și a purificării. Doar cu ajutorul Spânului, găsește ieșirea din codru. Astfel, e intuită victoria rațiunii asupra instinctului, a spiritualului asupra materialului, a luminii asupra întunericului pe calea transformării lui Harap Alb în Împărat Luminat. După ce schimbul de identități e pecetluit, sluga Spânului și așa-zisul Harap Alb sunt întâmpinați cu mare fast la curtea Împăratului Verde. Aroganța egoistă a Spânului manifestată atunci când îl trimite la grajduri pe erou, plesnindu-l peste față aparent gratuit, trebuie înțeleasă ca pe o provocare de a încălca cuvântul dat, jurământul făcut. Ceea ce Harap Alb nu face, dovedind forță interioară și stăpânire de sine. Statutul de slugă îl învață pe Harap Alb despre smerenia unui Împărat Bun, ce își servește cu credință supușii. Ceea ce îi conferă demnitate și onoare.

HarapAlb si salata

Și totuși, cât de naiv și de umil să fii, ca să te bați cu Ursul pentru o salată?! Chintesența acțiunii constă în evidențierea puterii de sacrificiu a eroului și a păstrării jurământului, cu răbdare, în orice circumstanțe. Alege o posibilă moarte, decât să își încalce făgăduința. Ca să obțină salata dorită de Spân, poartă pielea de urs dăruită de tatăl său la plecarea de acasă și bagă ursul într-un somn adânc cu o licoare preparată conform poveței Sfintei Duminici. Adică, înțelege ca ursul/dușmanul/viciul ce trebuie adus într-o stare latentă este în interiorul său. Capătă și o inițiere în tainele poțiunilor magice. Ursul îmbunat de Harap Alb cu lapte și miere e un spirit protector al rodniciei pământului și un simbol al longevității. Adormirea ursului corespunde unui prin pas către stăpânirea instinctelor trupești de către spiritul divin al Omului. Dezbrăcând pielea de urs, eroul trece printr-o nouă moarte și renaștere inițiatică. Este vorba de începutul unui șir lung de inițieri ale sufletului și ale trupului lui Harap Alb.

HarapAlb urs cal

Aducerea nestematelor dovedește că Harap Alb e cinstit și că e capabil să mânuiască vitejește sabia lui Statu-Palmă-Barba-Cot. Vânarea cerbului solomonit și împodobit cu pietre prețioase determină o altă moarte și renaștere simbolică, deoarece coarnele Cerbului ce poartă Soarele în Frunte sunt un substitut al arborelui vieții (M. Eliade). Probele sunt vegheate de spiritele strămoșilor mitici, având în vedere că Harap Alb e dus în zbor de Calul Năzdrăvan, la Sfânta Duminică pentru sfaturi. Ea e singura care știe ce e de făcut. Casa singuratică a Sfintei Duminici se află pe o insulă misterioasă, învăluită de aburi. Apa din jurul insulei sugerează haosul primordial iar oaza de pământ e locul manifestării sacrului în , al divinului în uman. Numai într-un astfel de loc inițiatic putea face Harap Alb popas (M. Eliade).

– citește continuare aici

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Anamaria Stănescu
Invitat permanent

Urmează un doctorat în Etnologie. Absolventă a Facultăţii de Litere, cu dublă specializare: limba şi literatura română - etnologie şi folclor, promoţia 2008 şi a Masterului de Antropologie Culturală, Etnologie şi Folclor. Este pasionată de fotografie, prog rock şi realizează accesorii handmade.

Număr articole publicate : 18