CRONICA UNUI EVENIMENT ANUNȚAT sau TEORIA CONSTIPAȚIEI

Despre apatia românului s-a tot vorbit și s-a tot scris.

Ca pare să fie o trăsătură națională, asta e deja clar. Dar mie mi se pare că ar putea fi și o chestiune de ordin genetic. Am o teorie: așa cum populațiile din nordul Africii au în trupul lor o enzimă care le face sângele să se coaguleze mult mai repede decât altora (pentru a nu pierde umezeală în mediul fierbinte în care trăiesc), tot așa cred că și populația României posedă o enzimă care îi face interesul să se coaguleze cel mai rapid, pentru a nu pierde timp prețios (prețios pentru ce anume ? încă nu am putut determina, dar nu îți face griji – investighez în continuare și voi reveni cu rezultate!) protestând împotriva lucrurilor care îl împiedică să se dezvolte.

Is it lene or is it Memorex ?

Ar fi ușor, dar nu cred că răspunsul e atât de simplu.

Ar putea fi lene sau ar putea fi o aglomerare complexă de factori perfect aliniați și perfect plauzibili, care dau naștere unor situații de nedepășit, situații ce îl fac pe român să caște atunci când vine vorba de răzvrătire. Pentru că, în fond, nu trebuie să fii geniu strateg ca să te întrebi: ce rost are să duci o luptă pe care ai pierdut-o deja ?

Săptămâna trecută, în se zvonea că s-ar produce o mică revoluție în Piața Operei. Lumea se dădea supărată din mai multe motive: ba că se votaseră în final infamele pensii speciale, ba că Titus și-a păstrat cu nesimțire imunitatea în fața DNA, dar poate cel mai supărător dintre motive a fost cel legat de – surpriză ! – dezincriminarea de către parlamentari a conflictului de interese pentru cei dintre ei (oare câți ?, având în vedere că legea a trecut cu 306 voturi pentru și doar o abținere amărâtă – că deh ! nu poți juca Candy Crush și vota în același timp) care și-au angajat rudele în cabinetele parlamentare până în anul 2013.

Fun fact: asta a fost ultima ședință de plen reunit înainte de vacanța de vară. Parlamentarii și-au spus: if you have to go (on holiday), go with a smile !

Normal, rețelele sociale colcăiau de expresii în care primele litere ale cuvintelor erau inversate (uneori) și de semne de exclamare. Toată lumea se încorda, toată lumea se încrunta și toată lumea sărea acum cu mine în sus, de indignare justificată. Până aici, toate bune. Ai băieții răi care fac prostii. Ai băieții buni care vor să le tragă una după ceafă. Ai o introducere, ai o intrigă. Să purcedem spre desfășurarea acțiunii.

revolutie timisoara 89

Se anunța adunare mare, câtă frunză de palmier și dală de ciment. Cetățean preocupat, m-am anunțat și eu. Și chiar m-am dus, că nu se mai poate așa !

Am ajuns în Piața Operei cu un sfert de oră mai devreme de ora stabilită, politicos și punctual cum sunt. Era lejer. Soarele bătea un pic prea tare, câțiva părinți asudați alergau prin piață după copii care, la rândul lor, alergau după porumberii slinoși, hrăniți cu cartofi prăjiți de la McDonald’s-ul de pe colț. Alți părinți alergau după alți copii cu aparatele, pentru că dacă nu apare pe tub, nu există. Viitorul trebuie încărcat și el, ca orice altceva.

Am observat într-un loc mai mulți oameni adunați într-un cerc ce părea suspect de revoluționar și mi-am spus: ăștia sunt ai mei. M-am apropiat de ei. Am văzut că se poziționaseră chiar lângă lumânările uitate în mijlocul pieței de pe vremea protestelor mult mai eficiente din iarna trecută, cele legate de tragedia din clubul „Colectiv.” Am stabilit că cercul era, într-adevăr, „protestul” și m-am pus pe așteptat. După câteva minute stânjenitoare am intrat în vorbă cu câțiva oameni. Aceștia făceau parte din rasa nou-formată a „vânătorilor de proteste.” Ei sunt cei ce aleargă prin oraș în căutare de proteste care au nevoie să le fie îngroșate rândurile și fac asta cu cel mai pur zel, purtând în geanta de pe umăr o agendă în care sunt trecute toate evenimentele posibile.

Da, protestele și revoluțiile sunt „evenimente” într-o agendă. La asta am ajuns.

Dar, în apărarea oamenilor, era cald, foarte cald. La un moment dat doi dintre ei s-au desprins de grup pe nesimțite și s-au întors după 5 minute cu înghețată. Îi înțeleg, chiar îi înțeleg. Le era cald. Și mie îmi era cald. Asta este una dintre problemele problemelor pe care le au românii. De ce naiba nu se pot întâmpla lucrurile rele ale societății pe vreme bună de protest ? Cum să iasă lumea afară în stradă când acolo îi așteaptă aer la 38 de grade, praf și ciment încins ? Sau extrema cealaltă – multe grade sub zero.

O altă chestie pe care am sesizat-o: trebuie să facem ceva cu moralul, cu energia psihică a protestantului. Am observat că mulți dintre noi mergem la proteste direct de la muncă. Dar dacă acesta este cazul, atunci mai ai tu, working class hero ce ești, energie destulă să strigi și să ridici pumnul în aer în acest ținut al ipocriziei ? Părerea mea e că ar trebui să stabilim, cu sfințenia cu care s-au stabilit zilele de post de peste săptămână, și o zi pentru proteste. Să zicem … joia, că restul sunt luate. Luni îți revii după weekend. Marțea e seara de mers la teatru sau la film, că de! cultura and shit. Miercurea și vinerea sunt zile de post. Sâmbăta o arzi în club și speri să nu te ardă el pe tine. Duminica … nici iarba nu crește și, în plus, trebuie să te lupți cu anxietatea că a doua zi e luni.

Propun ca în joia de protest să se reducă programul de muncă. Să zicem … la 5 ore. Să i se interzică șefului să țipe la tine. Să nu ai ședințe sau rapoarte de predat. Ar fi ideal dacă s-ar stabili și o perioadă pentru catastrofe și schimbări socio-politice în viața românului. E greu să protestezi vara, pe căldură, printre terase pline de oameni care stau la o bere rece sau la o pizza cu porumb. Propun de asemenea investiții într-un sistem de previziune meteorologică mai bun. Țările cele mai puse pe scandal sunt cele cu cea mai bună vreme. O controlează ei, sau se mulează după ea – discutabil. Dar nu te poți pune cu rezultatele.

Aș merge mai departe. Propun o soluție pentru absenteismul acesta cronic. Să angajăm și să ținem pe statele de plată un număr de oameni care să protesteze ori de câte ori e necesar. Sunt sigur că se cheltuie bani serioși, pe lucruri mai puțin importante. Există „spărgători de grevă”, de ce nu ar putea exista „întreținători de grevă” ? Toți suntem mercenari, dacă ne iei la bani mărunți. Cu destui bani, cred că poți cumpăra chiar și entuziasmul pentru schimbare.

Am mai stat o vreme pe acolo, așteptând să prindem o formă, așteptând să prindem elan. Se formaseră deja broboane de sudoare pe buza tipului de lângă mine. Lumea, puțină cum era, începuse să își mute greutatea de pe un picior pe altu, gestul acela încărcat de conotațiile eșecului. Cred că ne-am plictisit. În loc să ne înmulțim, așa cum ar trebui să facă celulele care combat infecțiile organismului, am început să ne împuținăm. Unul câte unul, oamenii și-au luat tălpășița. De parcă treaba era făcută, făcută bine și era vremea să plecăm acasă.

Am rămas singur.

Am strigat două cuvinte și am plecat acasă dezamăgit că nu am reușit să stârnesc nimic.

De ce am eșuat ?

M-am întrebat asta încontinuu în timp ce mă întorceam spre casă.

Totul mergea atât de bine. Am început în forță pe net, dar până când am ajuns în stradă, totul s-a disipat. Nici măcar nu bătea vântul, ca să poți da vina pe el. Nu a fost nevoie de forțe de ordine ca să ne pună pe fugă cu bastoane sau tunuri cu apă. Ne-am împrăștiat de la sine și nici măcar rușine nu ne-a fost, în acest oraș mare care a fost odinioară și măreț.

Nu era motivul destul de bun pentru un protest ?

Ba era.

Nu era momentul potrivit ?

Ba era.

Nu era organizare ?

Ba era și din aceea. Și poate asta era problema. Am observat că, de-a lungul timpului, revoluțiile neprogramate sunt cele care au cele mai mari șanse de izbândă. În cazul lor, scânteia nu se irosește pe detalii precum cine, când, cum, unde, șamd, ci se dedică flăcării. Toată forța, toată mișcarea are un țel precis, chiar dacă – în mod ironic – acesta e născut din haosul unor factori primari și eterogeni. Mișcarea știe exact care e problema și cum trebuie rezolvată. Când o treci prin filtrul organizări, își pierde direcția și sucombă în fața treptelor pe care trebuie să le urce.

Să revenim.

Erau motive potrivite, era momentul potrivit. Dar nu eram noi. Am crezut că organizarea va înlocui nervii de care aveam nevoie, dar a sfârșit prin a-i domoli. Dă-o dracului de organizare ! Nu avem nevoie de ea. Dar poate că anarhia e prea bună pentru noi. Chiar avem nevoie de a doua venire, să se dea jos Mântuitorul de pe cruce și să ne arate cum se face treaba? Dacă răspunsul este „da”, atunci trebuie să trimitem pe cineva să cumpere multe pungi de semințe. O să avem ceva de așteptat.

Mereu am fost de părere că dacă vrei un lucru făcut ca lumea, trebuie să-l faci tu singur. Poate m-am înșelat în tot acest timp. Ce știu eu ? Sunt doar un roboțel de birou care plânge când își taie degetele cu hârtie.

În fond, sistemul nu e atât de rău. Nu suntem oprimați.

E o țară liberă, în mare.

Avem opțiuni, în principiu.

Singurele lucruri obligatorii pentru noi sunt plata taxelor și moartea. Orice altceva e opțional.

Mă gândeam: cine știe, poate că toate replicile alea celebre din istoria României sunt doar făcături. Poate că nu am fost niciodată un popor care să nu accepte căcaturi de la nimeni. Poate că Mircea cel Bătrân chiar a îngenuncheat, de frică să nu își primească ramura de spini. De fapt, sunt sigur de asta.

Am vomitat puțin în gură, apoi mi-am spus: „Asta este.”

Același căcat, altă zi.

Dar parcă devine mai dulce pe măsură ce se apropie weekend-ul.

Sursa foto aici.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Cosmin Leucuța
Invitat permanent

este absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Cosmin a publicat în revista EgoPHobia trei povestiri și trei nuvele. Romanul său de debut, „Laptele negru al mamei”, este unul din cele două cîștigătoare ale Concursului de Debut organizat de Editura Adenium în anul 2013 (secțiunea Proză). S-a alăturat Concursului IDC ca membru al juriului în 2014 și din 2015 devine semn bun.

Număr articole publicate : 20