Ce fac niște „Scriitori la poliție”?

Pornind de la postarea de pe Facebook a poetului Radu Vancu (care s-a transformat în povestirea Autodenunț cu care se încheie volumul), lui Robert Șerban i-a venit ideea de a-i întreba pe mai mulți scriitori dacă au povești legate de poliție: legitimări pe stradă, la volan, mers la secție sau orice altceva. Mai bine de treizeci de autori de vârste și preocupări literare diferite (Lavinia Bălulescu, Lavinia Braniște, Ruxandra Cesereanu, Andrei Crăciun, Oxana Silviu Dachin, Péter Demény, Sorin Gherguţ, Ioan Groşan, Florin Iaru, Nora Iuga, Florin Lăzărescu, V. Leac, Ştefan Manasia, Viorel Marineasa, Ioan T. Morar, Bogdan Munteanu, Ioana Nicolaie, Veronica D. Niculescu, Radu Paraschivescu, Bogdan O. Popescu, Alexandru Potcoavă, Daniela Rațiu, Adrian G. Romila, Radu Sergiu Ruba, Doina Ruşti, Ana Maria Sandu, Simona Sora, Moni Stănilă, Pavel Șușară, Simona Tache, Marcel Tolcea, un cristian, Mihail Vakulovski, Radu Vancu, pe care l-am menționat deja și Robert Şerban însuși, care semnează atât un Cuvânt înainte, cât și povestirea Drumul spre Rai e pavat cu cele mai bune cărți) au răspuns la apel și rezultatul este această carte, Scriitori la poliție, apărută de curând la editura Polirom.

Volumul este împărțit în șase subcapitole, le-aș spune tematice, fiindcă coordonatorul le-a grupat în funcție de o temă comună (Actele la control!, de exemplu) sau de o perioada istorică semnificativă (comunism sau postcomunism) și pe post de welcome guest este fosta Miliție, care la 26 de ani de la căderea comunismului încă mai are un loc bine împământenit în mințile oamenilor care au avut „onoarea” și „norocul” de a trăi pe „vremea cealaltă” și de a avea parte de legături cu organele legii. Atât milițienii de ieri, cât și polițiștii de azi diferă în funcție de cel care îmbracă uniforma și în această carte întâlnim și reprezentanți ai Statului, care își fac treaba așa cum cere legea, dar și mici șpăgari îmbătați de putere care se comportă de parcă uniforma i-ar face infailibili, iar, în câteva cazuri, chiar brute.

Tonul textelor variază de la foarte amuzante, genul pe care le povestești la un pahar pentru a destinde atmosfera, la dulci-amare, dar pe care după o vreme le privești detașat, până la tragice și de neuitat niciodată. În categoria celor dintâi intră mai ales Ne pupăm, să trăiți, de Radu Paraschivescu sau Toate punctele, de Radu Sergiu Ruba, iar în categoria celor din urmă intră mai ales povestirile Milițianul pierdut, de Doina Ruști și Pasagerul din dreapta, de Ioana Nicolae. Autorii aleși de Robert Șerban sunt profesioniști, așa cum declară chiar el într-un interviu. La fel de bine puteau să scrie și alți autori, și, tot în același interviu coordonatorul mai afirmă că: „Da, am primit, inclusiv amenințări si blesteme (gen: Pe mine nu m-ai chemat să scriu, lua-ți-ar gaborii carnetul pe o perioadă nelimitată! Sau: Nașu’ e subcomisar. Mai treci tu spre București în grabă). Eu sper să nu se supere chiar toți prietenii și amicii scriitori pe care nu i-am contactat, dar era imposibil să încapă toți. Sunt un om senin și am o mulțime de cunoscuți în lumea literară. Dar nemulțumiții ar putea face o carte-replică, cu titlul Și noi am fost la poliție, bă!.” Până când va apărea, dacă va apărea, această carte-replică, o să vă povestesc despre această colecție de amintiri și întâmplări.

Interesant este că niciunul dintre autori nu este vindicativ, nici nu își reglează conturile cu vreun milițian/polițist, nici nu încearcă să pună într-o lumină proastă pe cineva în mod gratuit, nici nu se scuză pentru că a mers cu viteză sau pentru că a făcut ceva în afara legii, ci pur și simplu cu toții povestesc mai mult sau mai puțin detașat ceea ce li s-a întâmplat sau auzit. Fie că este vorba de petreceri studențești la cămin sau pe plajă, întrerupte de mascați sau milițieni care se plictisesc, fie că este vorba despre lucruri mult mai grave, autorii nu caută neapărat să ofere o morală. Concluziile le trag cititorii, iar, în unele cazuri, povestitul are rolul de a face dreptate sau, chiar de a aduce un semn de respect unui polițist sau instituției în sine, așa cum e cazul halucinantei povestiri a lui Radu Vancu. Din acest volum Poliția nu iese șifonată atât de rău pe cât m-aș fi așteptat la început, ci din contră, fiindcă cei mai mulți polițiști sunt oameni capabili și serioși, iese chiar bine. Uscăturile sunt peste tot și merită să fie scoase în față în orice situație.

Să nu uităm că totuși avem de-a face cu ficțiune, iar unele povestiri, precum cea a Laviniei Bălulescu ne „semnalează” acest lucru, și nu trebuie să cădem în capcana de a citi cartea ca pe un proces verbal sau ca pe un document istoric. Volumele colective de acest fel, foarte la modă în ultima vreme, spre marea bucurie multor cititori, sunt și prilejuri de a aduna autori care poate nici nu se cunosc între ei și care poate nu s-ar fi întâlnit niciodată, altfel. În plus, ca cititor, am ocazia să descopăr autori pe care nu i-am citit și care îmi atrag atenția, deci e double win. În cazul tuturor volumelor colective mi s-a întâmplat acest lucru și nici acesta nu face excepție. Mai mult, poate autorii în cauză nici nu s-ar fi gândit vreodată să scrie despre un astfel de subiect, așadar încă un câștig pentru literatură. În cazul acestui volum, unii autori mai scriseseră deja despre subiect, chiar detaliat, dar alții nu. Scriitori la poliție este un volum care merită cu prisosință să fie citit pentru tema ofertantă, dar mai ales pentru calitatea tuturor textelor. În plus, încă o dată se confirmă ideea că realitatea este cea mai bună ficțiune.