Casa de pe Graniţă

large_Afis_Casa

Am aflat cu bucurie că Teatrul Naţional Mihai Eminescu din Chişinău este prezent în Bucureşti, la Teatrul Naţional I.L. Caragiale, cu două spectacole ce au avut premiera relativ recent: Casa de pe graniţă (spectacol susţinut de Ambasada Republicii Polone la Chişinău) şi Filumena Martunrano sau Divorţ în stil italian. Pentru că nu am putut merge la ambele, ele jucându-se doar o dată, în două zile consecutive, am dat cu banul şi am cumpărat bilete la Casa de pe graniţă, în ziua de miercuri, 20 ianuarie, la Sala Studio a . Mă întreb dacă seara mea ar fi decurs altfel şi dacă entuziasmul cu care m-am dus la spectacol ar fi rămas neştirbit dacă sorţii ar fi ales Filumena Marturano. E prea târziu să aflu asta acum, aşa că vă voi povesti de ce Casa de pe graniţă nu a fost tocmai pe gustul meu.

Piesa a început pe nesimţite, când încă era zumzet în sală, fără stingerea luminilor sau gongul clasic. Într-un decor auster, prevestitor de militărie şi sârmă ghimpată, o familie începe să aştearnă masa pentru cină. Îi vedem astfel pe Bunicul şi Bunica, pe Mama şi Tata şi pe cei doi copii: Băiatul şi Fata. Când publicul realizează, în sfârşit, că nu va avea parte de un început clasic, şi că piesa a început de câteva minute bune, se aşterne tăcerea, iar familia de pe scenă se aşează la masă.

Este evident la prima vedere că Tatăl nu este foarte iubit în familie, ba chiar este genul despotic, de care Bunicului îi e teamă, iar Bunicii îi inspiră dispreţ. Soţia îl sfidează de fiecare dată când are ocazia, iar copiii se feresc din calea lui. Îmi vine greu să cred că Sławomir Mrożek a gândit personajul Tatălui în acest mod. Îmi imaginez că regizoarea Agnieszka Korztkowska-Mazur, împreună cu actorul care îl joacă, Petru Hadârcă, au construit personajul în aşa fel încât el să fie antipatic la prima vedere, dar nu îmi dau seama cărui scop a servit această construcţie. Mai târziu, în piesă, atunci când casa familiei este invadată de tot soiul de străini poruncitori, ar fi ajutat ca spectatorul să poată empatiza cu o familie unită. Pentru însuşi scopul demostrativ şi profetic al textului, duşmanul ar fi trebuit să fie unul singur – cel extern, fără a i se adăuga şi elementul antipatic şi libidinos al Tatălui din familie. Dar întreaga regie a fost una cel puţin specială, aşa încât vom uita curând de construcţia acestui personaj central jucat de însuşi directorul Teatrului Naţional Mihai Eminescu din Chişinău.

În timp ce familia ia masa, în scenă apar şapte personaje bizare, cu alură grotească de bufonerie prin costume, peruci şi atitudine, care se prezintă drept „diplomaţi”. Dintre toţi, aluzia la Angela Merkel este evidentă la personajul feminin, dar cu alură bărbătească corpolentă, care pare să fie şi şefa „diplomaţilor”. Primul instinct al familiei este să îi primească şi să îi omenească la masa lor, să le demonstreze întregul spectru al ospitalităţii locale. Curând, însă, eforturile lor de ospitalitate devin ridicole, deoarece „diplomaţii” se servesc oricum cu tot ce le pofteşte inima, inclusiv cu Mama/Soţia, care devine jertfă inutilă pe altarul familiei oricum compromise.

main_casa_13

„Diplomaţii” crează un soi de Babylon haotic în scenă, vorbind în acelaşi timp în mai multe limbi, mişcându-se într-o pantomimă grotească şi comportându-se în acelaşi timp ca nişte copii răsfăţaţi în magazinul cu jucării, dar şi absurd-despotic. Scena este intenţionată, desigur, să creeze impresia unui limbaj „diplomatic” de neînţeles pentru omul de rând. La un moment dat, unul dintre personaje decretează că „acum vorbeşte Europa”, o declaraţie menită să impună respect necondiţionat. Deznodământul scenei este acela că „diplomaţii” stabilesc o nouă graniţă, care trece exact prin casa familiei.

main_casa_2

Odată ce au decretat noua graniţă, „europenii” se retrag într-un plan secund unde îşi manifestă satisfacţia noii decizii politice printr-o orgie generală, o scenă pe care înţeleg de ce un regizor ar fi plantat-o acolo, dar a cărei durată în spectacolul de faţă a fost prelungită fără motiv, lăsând actorii în impasul de a nu mai avea ce haine să scoată de pe ei, astfel încât să păstreze aparenţa decenţei, într-un spectacol care nu avea avertisment de vârstă pe afiş.

Din acest moment începe calvarul familiei, care este forţată să locuiască într-o casă care se află de ambele părţi ale unei noi graniţe aleatorii. Delegaţia europeană distruge mobila şi divide casa şi grădina. Între cele două părţi ale casei se instaurează un punct de trecere a frontierei. Pentru a ieşi în grădină să ude florile, membrii familiei trebuie să treacă printr-un detector de metale şi să aibă asupra lor paşaportul. Bunica este împușcată de un grănicer în timp ce voia să ajungă la un dulap ce se afla, mai nou, în altă ţară decât restul casei. Cămara casei devine zonă liberă, duty free. Grănicerii urmăresc fiecare mişcare a familiei, şi le numără fiecare dumicat înghiţit. Găluştele şi mămăliga sunt în evidenţa vamală. Întreaga atmosferă este una de teroare, că ai putea păşi greşit în propria casă, şi că asta te-ar putea costa viaţa, ca în cazul bunicii.

main_casa_15

Desigur, piesa este o metaforă profetică a lucrurilor ce pot urma dacă Europa Centrală şi de Est nu se trezeşte la timp din acest instinct ospitalier de a pune mereu musafirul pe primul loc. Musafirul nu este mereu venit cu intenţii bune şi nu merită întotdeauna pâinea şi sarea cu care îl primim. Este o aluzie clară la coaliţia marilor puteri europene care par să hotărască soarta celor mai mici.

Chiar şi membrii familiei servesc drept reper pentru generaţiile pe care le reprezintă: Bunicul şi Bunica sunt sceptici cu nou-veniţii. Bunicul nu vrea să împartă găluştele cu nimeni, iar Bunica sfârşeşte prin a muri tocmai pentru că nu renunţă la obiceiurile sale în casa proprie. Nu înţelege riscul pe care şi-l asumă continuându-şi activităţile de ani de zile, în ciuda noilor reguli impuse. Eu văd aici o trimitere clară la regulile impuse de către Uniunea Europeană ţărilor mici şi tradiţionaliste. Brusc a devenit ilegal să creşti şi să consumi orătănii în propria gospodărie, sau să faci brânză din laptele de la vaca proprie, dacă acestea nu au etichete aprobate de UE. Ei bine, Bunica din Casa de pe graniţă a continuat să îşi vadă de treburile ei de o viaţă şi a plătit pentru asta.

Mama şi Tata, sau Soţul şi Soţia, sunt cuplul stereotipic trecut de 40 de ani, el despotic, ea nefericită şi căutând orice ocazie să îi facă în ciudă soţului, chiar dacă asta înseamnă fraternizarea, sau chiar prostituarea în faţa străinilor. Soţul dovedeşte un caracter slab atunci când se pune problema să îşi apere casa şi familia. Preferă să cedeze. Soţia pare îndreptăţită să nu îi poarte respect.

Iar Băiatul şi Fata par rupţi de realitate. Nici nu e clar dacă realizează ce li se întâmplă, iau totul ca pe o joacă, printre muzici urlate în căşti şi texte trimise pe telefoane mobile. Par să se bucure de venirea străinilor ca de venirea unui circ în sat. Dansează împreună cu ei şi îi imită. Ambii copii par scindaţi de familie. Pentru că ei nu au replici, deci niciun cuvânt de spus în ceea ce se petrece, deducem că adulţii sunt responsabili pentru viitorul lor.

main_casa_10

Dintre toţi actorii, l-am reţinut pe Iurie Negoiţă în rolul Bunicului ca pe cel mai credibil personaj. Cu un tremur de Parkinson pe care l-a păstrat pe toată durata piesei, chiar şi atunci când nu se afla în prim-plan, consider că Iurile Negoiţă şi-a jucat cel mai bine rolul şi a fost constant în implicarea sa în desfăşurarea spectacolului. De altfel, domnia sa a şi primit premiul UNITEM pentru cel mai bun actor al anului în 2002, pentru rolul Bertrand din Vecina de alături de P. Chesnot, iar în 2014 a primit premiul UNITEM pentru excelenţă. De asemenea, merită menţionat şi jocul Bunicii, Ninela Caranfil, şi domnia sa premiată de-a lungul vieţii dedicate scenei, în Republica Moldova si internaţional.

Despre restul distribuţiei pot spune doar că au reuşit să creeze un vacarm general pe scenă, un Babylon de limbi, culori, reflectoare în ochii spectatorilor, strigăte, trupuri mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate, pantomimă şi elemente de comedia dell’arte din care cu greu am înţeles câte ceva şi care m-au trimis acasă cu o durere de cap şi o nelinişte interioară care au înecat în totalitate entuziasmul cu care plecasem spre teatru în seara de 20 ianuarie.

Dacă apreciaţi spectacolele montate îndrăzneţ, gălăgios şi post-modern, atunci vă recomand să încercaţi Casa de pe graniţă când vă aflaţi la Chişinău. Dacă sunteţi mai sensibili şi mai conservatori, însă, optaţi pentru alt spectacol. Sunt convinsă că se joacă o sumedenie de piese excepţionale la Teatrul Naţional Mihai Eminescu, dintre care puteţi alege.

__________________

Titlu: Casa de pe graniţă
Autor: Sławomir Mrożek
Adaptare: Agnieszka Korztkowska-Mazur
Regia: Agnieszka Korztkowska-Mazur
Ilustraţie muzicală şi mişcare scenică: Maciej Zakliczyński
Decor şi light design: Paweł Dobrzycki
Costume: Paweł Dobrzycki şi Lucia Covali
Traducere în franceză: Dominika Wierzbobicz
Traducere în suedeză: Krystina Eliasson
Traducere în germană: Michał Pabian
Distribuţia: Petru Hadârcă, Silvia Luca, Iurie Negoiţă, Ninela Caranfil, Draga-Dumitriţa Drumi, Igor Babiac, Petru Oistric, Valentin Yorilă, Iurie Focşa, Ion Mocanu, Anişoara Bunescu, Lilia Bejan, Mihaela Damian-Oistric, Doriana Zubcu-Mîrginean, Ana Tkacenko.
Data premierei: 17 septembrie 2015
Durată: 1h20min fără pauză

Sursa foto aici

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andreea Tănase

Andreea Tănase
Vice-președinte și Director de Programe sociale al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, Andreea a fost premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC, Proză scurtă) și a câștigat Premiul Revistei SemneBune în acelaşi an. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.