A doua zi de ÎnScenarii

InScenariiÎnScenarii este un festival făcut de tineri pentru tineri, aflat la prima ediţie. Despre prima zi v-a povestit colega mea, Elena Donea, aici. Astăzi vă povestesc eu despre ziua a doua, iar Ana Cristina Dumitrache va încheia seria ÎnScenarii cu o dare de seamă despre ultima zi de festival.

Dar mai întâi vă reamintesc ce este ÎnScenarii şi cum s-a născut el. Festivalul este iniţiativa România, o organizaţie care încurajează şi susţine voluntariatul activ şi spiritul civic al tinerilor care devin membri, prin implicarea lor în comunităţi. Unul dintre obiectivele România este de a strânge fondurile necesare finanţării unor proiecte scrise de tineri. Orice echipă de liceeni care are o idee inovatoare şi cu şanse de a avea un impact de durată asupra comunităţii poate aplica pentru finanţare la YouthBank. Festivalul ÎnScenarii a făcut parte din efortul de strângere de fonduri, pentru că toţi banii obţinuţi din vânzarea de bilete sau din donaţii au fost vărsaţi în Fondul YB.

Teatrul a găzduit acest festival ambiţios într-o sală micuţă şi cochetă de la etajul 3, despre care nici nu ştiam că există până acum o săptămână. ÎnScenarii, un festival aflat la început de drum, s-a desfăşurat în zilele de 5, 6 şi 7 ianuarie 2016. Fiecare dintre cele trei seri a oferit publicului mai multe spectacole de teatru şi film, toate realizate de tineri liceeni bucureşteni.

InScenarii-113

A doua zi de festival a debutat cu spectacolul Petrecerea, scris în întregime de un adolescent (al cărui nume n-am reuşit să îl aflu) şi jucat de Trupa Yorick de la Şcoala Centrală din Bucureşti. O seară aparent banală la o petrecere inocentă cu muzică, jocuri de mimă şi bârfe din liceu şi de pe Facebook se transformă într-un pas dureros spre maturizarea întregii găşti. O prietenă de-a grupului, Codruţa, prezentă la petrecere, dispare fără urmă. Urmează întrebări fără răspuns, mustrări de conştiinţă şi interogatorii la poliţie. O dramă psihologică în toată regula, pusă în scenă de nouă tineri liceeni cu seriozitatea şi dedicarea unei trupe de actori profesionişti.

Mi-ar fi plăcut să găsesc undeva listată distribuţia spectacolului, pentru a putea lăuda fiecare tânăr actor în parte, dar pentru că nu le ştiu numele, voi lăuda trupa în ansamblul ei. În primul rând, adolescenţii implicaţi au dat dovadă de profesionalism, ceva ce nu poţi fi sigur că găseşti nici la teatrele consacrate. Nimeni nu a avut trac. Au jucat cu plăcere, cu voluptate chiar. Replicile nu au fost spuse, ci simţite, strigate sau şoptite, după caz. Fiecare s-a identificat cu personajul său şi nu s-a lăsat intimidat de privirile scrutătoare ale unui public compus în mare parte din cunoscuţi – colegi, părinţi, prieteni. Pe bună dreptate, la final au avut parte de aplauze îndelungi, după care s-au alăturat publicului pentru a urmări în continuare programul serii.

Au urmat două scurt-metraje: Cum să dai ca să juleşti, al lui Alin Muşetescu, şi Whatever, al lui Christian Roncea. Primul a avut o abordare mai amuzantă şi al doilea una mai filosofică.

Filmul lui Alin Muşetescu s-a bazat mult pe umorul de situaţie: doi prieteni care merg liniştiţi pe stradă primesc un pachet cu droguri de la doi nescunoscuţi. De aici începe o serie lungă şi complicată de personaje comice, de situaţii hilare şi de întâmplări random, for lack of a better word. Ce mi-a plăcut cel mai tare la Cum să dai ca să juleşti a fost faptul că adolescenţii care au realizat filmul nu s-au luat prea în serios, aşa cum poate ar fi fost îndrepăţiţi să o facă, având în vedere că participau cu creaţiile lor la un festival în toată regula. Ba chiar au mizat foarte mult pe auto-ironie în filmul lor, ceea ce a contribuit foarte mult la succesul lui la public. S-a râs mult în sală pe parcursul filmului. S-a râs şi înainte, când unul dintre realizatorii filmului (şi unul dintre actorii principali), Achim Scarlat, a încercat să ne transmită un mesaj la fel de random despre cât de înaltă ar deveni o hârtie dacă am putea să o împaturim de 100 de ori. Or something.

Pe de altă parte, Whatever s-a vrut mai profund, mai filosofic, mai provocator. Christian Roncea s-a luat în serios cu creaţia sa. A suprins patru personaje – Lidia, Sarajevo, Poli5tiren şi Rudeboi – pe care le-a radiografiat în câteva cadre simple crude. Personajele feminine sunt rebele în aprenţă, Sarajevo este dependentă de droguri şi vorbeşte deschis despre experienţa sa din această postură, însă ambele caută o inocenţă pierdută odată cu pubertatea, ambele sunt nostalgice după o copilărie în care s-au simţit ferite de lumea adulţilor. Poli5tiren şi Rudeboi par afectaţi profund de acţiunile părinţilor (sau de lipsa lor) în timpul copilăriei şi îşi găsesc un refugiu în graffiti.

Într-o scurtă sesiune de întrebări şi răspunsuri ce a urmat proiecţiilor am aflat că Alin Muşetescu şi echipa sa au filmat în fiecare weekend timp de 6 săptămâni, apoi au avut nevoie de peste 60 de ore de editare şi montaj pentru a ajunge la forma finală a scurt-metrajului Cum să dai ca să juleşti. De asemenea, am aflat că au shimbat scenariul de mai multe ori, pentru că mai mulţi membri ai echipei şi-au rupt mâini, picioare şi genunchi în timpu filmărilor. Lui Christian Roncea i-a luat doar o săptămână să termine filmul său, Whatever, pe care îl consideră o excursie în viaţa de adolescent.

Seara s-a încheiat cu o explozie de bucurie şi prospeţime, prin punerea în scenă a doi dramaturgi din care credeam că s-a stors deja orice picătură de umor şi orice fărâmă de inovaţie: Caragiale şi Cehov. Ei bine, Trupa Arthesium a reuşit să surprindă printr-o interpretare proaspătă şi originală. Genială, ce mai!

Primul a fost Caragiale, jucat mai mult din replici, tonalităţi şi sprâncene ridicate la momentul potrivit. Simpla aranjare în scenă a actorilor şi modul foarte original în care pasau replicile de la un capăt la altul al lanţului uman a fost un deliciu suprinzător care a bucurat fiecare spectator în parte. Din nou, îmi pare rău că nu cunosc numele fiecăruia dintre actori, dar îl amintesc totuşi pe cel care a jucat rolul lui Rică Venturiano în scena a doua din O noapte furtunoasă. Doar cu o pereche de ochelari ca ajutor de intrare în personaj, tânărul a reuşit să stârnească hohote de râs şi să spună replicile cu un patos demn de Caragiale.

Tot membrii Trupei Arthesium ne-au mai oferit un moment fantastic, interpretând Ursul lui Cehov. Dacă vă spuneţi în gând că aţi văzut deja Ursul de zeci de ori, în zeci de interpretări şi că este imposibil să mai inovezi aici, greşiţi. Imaginaţi-vă un Luka gay şi insolent în ecuaţia aceasta, care aruncă în aer toate interpretările pe care le-aţi văzut vreodată. Mă întreb de ce nu am auzit niciodată de Trupa Arthesium, deşi la o căutare rapidă în World Wide Web am aflat că au câştigat deja diverse premii şi că participă de doi ani la festivaluri de tineret. Mi-aş dori să aflu cine semnează regia spectacolului Ursul, care a scos din banalul obişnuinţei această piesă. Interacţiunea dintre Luka şi Grigori Stepanovici Smirnov a fost genială – sarea şi piperul spectacolului. Nici Elena Ivanovna Popova nu s-a lăsat mai prejos, ţinând piept celor doi bărbaţi ca o adevărată rusoaică văduvă. Nimic din ce v-aş putea eu povesti în cuvinte nu ar face dreptate momentului pe care îl realizează cei trei actori pe scenă. Vă recomand să urmăriţi blogul trupei şi să mergeţi NEAPĂRAT la următoarea reprezentaţie a Ursului.

Vedeţi, deci, după toate cele povestite mai sus, de ce voi aştepta cu nerăbdare să aud că Festivalul ÎnScenarii îţi anunţă cea de-a doua ediţie.

Şi mai este un motiv pentru care sper să aud că ÎnScenarii continuă: tinerii pe care i-am văzut în seara de 6 ianuarie mi-au redat încrederea în generaţia care urmează; m-au convins că, deşi toţi au telefoane, tablete şi tehnologii prea avansate, care îi ţin prea ancoraţi în virtual în detrimentul realului, totuşi există printre ei şi tineri cu discernământ, cu alte pasiuni, mai clasice, cum ar fi teatrul şi filmul. Pentru a realiza producţiile din Festivalul ÎnScenarii, aceste grupuri de adolescenţi au petrecut zile, nopţi, săptămâni şi luni din timpul lor liber, pentru a se întâlni şi a se organiza, pentru a repeta, pentru a învăţa rolurile, pentru a filma şi a monta filmele. Aşa ceva, vorba reclamei, este priceless. De altfel, întreaga atitudine dezinvoltă pe care am văzut-o în pauzele dintre reprezentaţii, galanteria cu care mi s-a luat haina şi mi s-a găsit un loc în sală, zumzetul tineresc general în care am păşit încă de la intrare, încrederea şi tinereţea minunată pe care adolescenţii de la ÎnScenarii ne-au dăruit-o la festival, merită aplauze şi mai ales sprijin pentru dezvoltarea viitoare. Mă înclin.

InScenarii-108

Foto: cu acordul YouthBank Bucureşti

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Tănase
Redactor-editor SB

Premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC), secțiunea Proză scurtă, a câștigat şi Premiul Revistei SemneBune la Atelierul IDC din acelaşi an. Din 2014 împarte lauri în calitate de jure-junior la IDC. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.

Număr articole publicate : 294