„Un cal intră într-un bar”, de David Grossman

un-cal-intra-intr-un-bar_crDavid Grossman, unul dintre cei mai importanţi scriitori israelieni, este autorul bestsellerului Pînă la capătul pămîntului, o cutremurătoare poveste despre iubire și prietenie, în care istoria intervine mereu cu brutalitate în destinul oamenilor.

Cel mai trist om din lume e clovnul, se ştie. Şi cînd clovnul se apucă să rîdă de el însuşi şi de viaţa lui cea tristă, lumea din jur e nelămurită: ar trebui să rîdă împreună cu el? Să ceară banii înapoi pe bilet? Să-l huiduie gros? Cu Dovală Gi, comediantul care face stand-up în romanul lui David Grossman, nu rîde mai nimeni – poveştile lui, amintiri înspăimîntate ale celei mai lungi călătorii pe care a făcut-o copilul care a fost, îngheaţă zîmbetul pe buze şi ţintuiesc spectatorul pe scaunul incomod al barului unde a venit ca fraierul, aşteptîndu-se la nişte .

Romanul , apărut în colecția „” – traducere din limba ebraică de Gheorghe Miletineanu, disponibil și în ediție digitală – , nu e nici pe departe o carte care se citeşte dintr-o singură suflare, cum spune Dovală bancurile cu melcul, ţestoasa şi papagalul. Dimpotrivă: din cînd în cînd, tristeţea peste care s-a lipit strîmb masca hohotului de rîs e copleşitoare, dătătoare de ghem în stomac şi pauză de lectură. Dovală se face bucăţi la microfon, în faţa stimatului spectator: mitraliază , mai bune ori mai proaste, rîde de el însuşi, se înjură, îşi cară pumni, se umple de sînge. Stimatul spectator hohoteşte cît hohoteşte, pînă nu mai înţelege nimic din ameţitorul rîsu’-plînsu’ de sub reflectoare. Dar Dovală continuă: poate doar aşa, rîzînd cu lacrimi, ajunge şi el să priceapă ce a trăit.

„Un număr de stand-up comedy atît de straniu, că-ţi răscoleşte cele mai ascunse resorturi ale sufletului. Terifiant şi seducător în acelaşi timp, romanul lui Grossman lasă să se vadă, prin tehnica literară a unui virtuoz, o vulgaritate frapantă cum numai un act purificator poate fi.” (Haaretz)

„David Grossman surprinde cu o lecţie profundă despre mecanismele emoţiei şi, în acelaşi timp, spune o poveste de o frumuseţe ce-ţi dă fiori.” (El País)

„Protagonistul lui Grossman inspiră cititorilor teamă, încordare şi compasiune, nu doar prin lucrurile uimitoare pe care le spune pe scenă, nu doar din pricina nesiguranţei crescînde pe care-o emană, ci şi pentru că experienţa lui de povestitor e un act ultimativ, singurul pe care-l mai poate duce la bun sfîrşit în această viaţă.” (Ynet)

David Grossman (n. 1954) este unul dintre cei mai importanţi autori israelieni, cunoscut comentator al politicii Israelului faţă de Palestina şi militant pentru recunoaşterea Palestinei ca stat. A studiat filosofie şi teatru la Universitatea Ebraică din Ierusalim, iar după ce şi-a încheiat stagiul militar obligatoriu, a lucrat la postul de radio Vocea Israelului.

A publicat mai multe cărţi de ficţiune şi cîteva de reportaje şi interviuri. Dintre romanele sale menţionăm Copii în zigzag (1994), Cineva cu care să fugi de acasă (2000), Pînă la capătul pămîntului (2008, distins în 2009 cu Premiul Albatros, acordat de Fundaţia Günter Grass) şi Căderea din timp (2014), ultimele două fiind traduse şi la . Printre numeroasele distincţii primite de autorul israelian, se numără Premiul Bernstein pentru (1985, 1993), Premiul Sapir (2001), Premiul Bialik pentru literatură (2004), Premiul JQ-Wingate (2004, 2011) şi Premiul Médicis étranger (2011). David Grossman este doctor honoris causa al Universităţii Catolice Leuven din Belgia şi cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, titlu acordat de Ministerul Culturii din Franţa. Volumele lui Grossman au fost traduse în peste treizeci de limbi.

Biblioteca Polirom” este coordonată de și numără în prezent peste 1000 de titluri.

În pregătire: Amy Tan, Valea Minunilor;  Cesare Pavese, Valea de neuitat. Plaja

un-cal-intra-intr-un-bar_cr2

David Grossman

Traducere din limba ebraică de Gheorghe Miletineanu

Colecţia

Seria Actual

 

fragment

 

— Bună seara, bună seara, bună sea‑a‑ara, Cesare‑ea!!!

Scena e încă goală. Strigătul răzbate din culise. Spectatorii încetează încetul cu încetul să vorbească, surîd şi aşteaptă. Un bărbat slăbănog, scund şi cu ochelari zboară în scenă printr‑o uşă laterală ca şi cum cineva l‑ar fi azvîrlit acolo sau i s‑ar fi dat un picior în fund. Mai face cîţiva paşi împleticiţi pe scenă, aproape cade, se frînează proptindu‑şi amîndouă mîinile în podeaua de lemn, şi atunci, cu o zvîcnitură bruscă, îşi saltă şezutul în sus. Ici‑colo, printre spectatori, se aud rîsete şi aplauze. Oamenii încă mai intră din foaier, trăncănesc cu voce tare. Doamnelor şi domnilor – anunţă, ţuguindu‑şi buzele, un bărbat care şade în dreptul tabloului de comandă şi supraveghează luminile – primiţi‑l cu aplauze pe Dovală Gi, alias Ursuleţ. Omul de pe scenă încă e aplecat într‑o poziţie de maimuţoi, ochelarii lui mari îi stau strîmb pe nas. Îşi îndreaptă încet faţa către sală, priveşte îndelung, nu clipeşte.

— Ah, bombăne el, aici nu e Cesareea, a? Rîsete. Îşi îndreaptă spinarea şi‑şi scutură de praf palmele. Iar m‑a aranjat agentul meu? Se aud strigăte din public. Omul aruncă o privire cutremurată: Ce‑i asta? Ce‑aţi spus? Mata, cea de la masa şapte, da, mata, cu rujul de buze lucitor. Felicitări pentru buze, îţi vin bine! Femeia chicoteşte şi‑şi ascunde gura cu palma. El stă la marginea scenei şi‑şi leagănă uşurel trupul înainte şi înapoi. Fii serioasă, drăguţă, ai spus într‑adevăr Netania? Face ochi mari, ochii i se fac aproape cît lentilele ochelarilor: Lasă‑mă să‑nţeleg, îmi spui aici cu luciditate şi cu neruşinare că eu sînt acum, pe bune, la Netania, şi încă fără vestă antiglonţ? Îşi încrucişează înspăimîntat mîinile în dreptul pubisului.

Publicul urlă de plăcere. Ici‑colo se aud fluierături. Mai intră cîteva perechi, şi după ele o gaşcă zgomotoasă de bărbaţi tineri, probabil soldaţi în permisie. Mica sală se umple. Cei care se cunosc între ei se salută făcîndu‑şi semne cu mîna. Trei chelneriţe în pantaloni scurţi şi cu maiouri violete strălucitoare vin de la bucătărie şi se răspîndesc printre mese.

— Vino‑ncoa, buze frumoase, şi îi zîmbeşte femeii de la masa şapte, încă n‑am terminat cu dumneata, vino să stăm de vorbă despre asta… Nu, tocmai pentru că îmi pari o fată serioasă şi pe deasupra cu gust original, dacă‑nţeleg eu bine pieptănătura interesantă pe care ţi‑a făcut‑o – lasă‑mă să ghicesc, designerul care ne‑a adus minaretele de pe Muntele Templului şi centrala de la Dimona? Rîsete în public. Şi dacă nu greşesc, miros aici şi un ocean de gologani… Am ghicit la fix? A? Zece dintre cele mai bogate şi mai sus‑puse căpuşe ale ţării? Nu? Chiar nu? Am să‑ţi spun de ce, fiindcă văd aici şi nişte botox magnific, şi văd şi o micşorare a sînilor ieşită cu totul de sub control. Crede‑mă, i‑aş tăia mîinile chirurgului ăstuia.

Femeia îşi lipeşte braţele de trup, îşi acoperă faţa cu mîinile şi lasă să‑i scape ca printre degete nişte ţipete ca şi cum ar gîdila‑o cineva. Tot vorbind, bărbatul păşeşte cu repeziciune dintr‑o parte într‑alta a scenei, îşi freacă mîinile şi‑i cercetează pe cei din sală. Cizmele lui de cowboy au tocuri care să‑l înalţe, şi ele îi însoţesc mişcările cu un răpăit uscat: Explică‑mi numai, drăguţă, strigă el supărat, fără s‑o privească, cum se poate ca o fată inteligentă ca dumneata să nu ştie că un asemenea lucru trebuie comunicat unui om cu precauţie, cu rost şi socoteală, nu ne aruncăm asupra lui cu „Eşti la Netania, bum!“. Ce‑i cu dumneata? Omul trebuie pregătit, mai ales dacă‑i aşa pirpiriu. Cu o mişcare rapidă el îşi ridică tricoul decolorat şi printre spectatori trece un oftat nestăpînit. Ce,nu‑i cum spun eu? Îşi răsuceşte trupul dezgolit şi către cei care stau la dreapta, şi către cei care stau la stînga scenei, şi le adresează tuturor un zîmbet larg. Aţi văzut? Piele şi os, mai mult zgîrci, pe cinstea mea, dac‑aş fi fost cal, aş fi fost de‑acum clei. Nu? În public se aud chicoteli de jenă, şuierături de dezgust. Înţelege‑mă, sufleţelule, se întoarce el către femeia de la masa şapte, ca să ştii rîndul viitor, o ştire ca asta i se prezintă omului cu precauţie, i se face mai întîi puţină anestezie. Anestezie, pentru numele lui Dumnezeu. E anesteziat cu delicateţe în lobul urechii, noroc bun, Dovală, cel mai frumos dintre bărbaţi, ai cîştigat, ai fost ales să participi la o experienţă cu totul deosebită în ţinutul de pe ţărmul mării, nu ceva care să dureze o veşnicie, numai o oră şi jumătate, cel mult două ore, mai mult de două ore un om normal n‑are voie să se expună locuitorilor Netaniei…

Publicul rîde, şi omul nostru e surprins: Ce rîdeţi, proştilor? Eu despre voi vorbesc! Publicul rîde mai tare, iar el: Un moment, să ne‑nţelegem, vi s‑a spus de‑acum că sînteţi aici numai în calitate de public pentru încălzire, înainte să băgăm în sală publicul adevărat? Fluierături, ovaţii, rîsete. Hohote de rîs. Din cîteva colţuri ale sălii se aud şi huiduieli prelungi şi bătăi în masă, dar cei mai mulţi dintre spectatori sînt amuzaţi. În sală mai intră o pereche, sînt amîndoi înalţi şi subţiri, cu părul blond şi pufos şi ciufulit pe frunte: un băiat şi o fată, amîndoi tineri, poate doi băieţi, înţoliţi într‑un negru lucios, cu căşti de motociclişti la subsuoară. Omul de pe scenă le aruncă o privire şi o cută subţire i se arcuieşte deasupra ochilor.

Se mişcă neîncetat. O dată la cîteva clipe îşi însoţeşte cuvintele cu o fluturare rapidă a pumnului prin aer şi atunci, cu fente de boxer, îşi evită oponentul. Publicul se desfată, el îşi pune palma streaşină la ochi şi cercetează spectatorii prin sala care acum e aproape în întregime în întuneric.

Mă caută pe mine.

— Între noi fie vorba, fraţilor, acum ar trebui să pun mîna pe inimă şi să vă spun cum mor eu, pur şi simplu mor după Netania, păi nu? Păi da, îi răspund cîţiva tineri din sală. Şi ce bine îmi pică să fiu cu voi joia seara în fermecătoarea voastră zonă industrială, şi încă la subsol, exact deasupra atrăgătoarelor zăcăminte de radon, şi să scot pentru voi din cur un şirag de bancuri, păi nu? Păi da! răspunde publicul cît îl ţine gîtlejul. Păi nu, decide omul de pe scenă şi‑şi freacă mîinile cu plăcere, nimic nu‑i aici pe bune, totu‑i pe nasoale, în afară de ce‑i scos din cur, pentru că, drept să vă spun, nu pot să sufăr oraşul vostru, mă sperie de moarte Netania asta, fiecare al doilea om pe stradă mi se pare că face parte dintr‑un program de protecţie a martorilor. Şi fiecare al treilea îl ţine în portbagaj pe cel dintîi ambalat în nailon negru. Şi credeţi‑mă, dacă n‑ar trebui să plătesc pensie alimentară la trei femei încîntătoare, şi pentru încă unu, doi, trei, patru, cinci – cinci copii, un adevărat talisman, întinde în nasul publicului o palmă cu degetele răşchirate, vă jur, se află aici în faţa voastră primul bărbat în istorie care a trîntit o depresie post‑partum, de cinci ori depresie nervoasă post‑partum. De fapt, de patru ori, fiindcă doi erau gemeni. De fapt, de cinci ori, dacă punem la socoteală şi deprimarea de după naşterea mea. Şi cu toate astea o chestie bună tot v‑a ieşit din toată aiureala asta, nepreţuită Netanie, oraşul cel mai tulburător de pe lume, pentru că dacă n‑ar fi vampirii mei cei cu dinţi de lapte, nu există, nu există să fi venit aici în seara asta pentru cei şapte sute cincizeci de şekeli pe care Ioav mi‑i plăteşte fără chitanţă şi fără un cuvînt bun. Aşa că haideţi!, fraţilor, scumpii mei, hai să facem chef în seara asta, s‑o facem lată de tot, aplauze pentru Netania, regina oraşelor!

Romanul se poate achiziționa de aici.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.