Tristeţile sportului de performanţă

“I can’t really remember the names of the clubs that we went to”. Shaquille O’Neal, ex-star center for the Los Angeles Lakers, on whether he had visited the Parthenon during his visit to Greece.” (în Richard Lederer, The Bride of Anguished English, St. Martin Press, New York, 2000, p. 40)

Unii spun că publicitatea ar fi aşa o manipulare, încât se apropie de totalitarism. Eu am găsit ceva mai totalitar: sportul de performanţă. De orice fel ar fi el. Că numitul învinuit suceşte minţile oamenilor (care minţi?), deci că are natură de drog, e limpede. Acuma, nimeni nu trăieşte complet fără droguri. Doar că există doze mai mici sau mai mari, precum şi droguri mai stupide decât altele. Să vedem pe ce treaptă a deşteptăciunii se află sportul de performanţă (SP) şi ce efecte sociale şi individuale are el.

athletics-olympics-winners-podium-cartoon-cjmaddenÎn primul rând, SP încurajează pasivitatea, sedentarismul, participarea prin delegare. Câţiva sunt implicaţi şi foarte mulţi alţii stau pe bară şi belesc ochii. În acelaşi timp, sume uriaşe sunt investite în baze sportive, stadioane, federaţii, deplasări etc. Trist este că această masivă investiţie nu are efect în educaţia oamenilor. Un om care nu face „mişcare” nu e pe deplin educat şi în niciun caz nu ajunge o diplomă pentru a ne da drept intelectuali. Mens sana in corpore sano avea un sens destul de subtil: mintea mai trebuie şi ea dezîmbâcsită, dacă e să producă ceva aerisit şi cu adevărat valoros. De cele mai multe ori, cei care practică sportul din plăcere nu au acces la bazele sportive ale sportivilor de performanţă. Chiar şi atunci când au, sunt înghesuiţi la ore mici, ori foarte mari, iar spaţiul în care se pot desfăşura este limitat. Astfel, nu pot intra pe un stadion să alerg, la un bazin olimpic să înot decât după ce s-au lăfăit performerii, şi tot aşa. Aceştia nu numai că au gratuitate, dar primesc şi beneficii, în timp ce cetăţeanul, care chiar contribuie la funcţionarea a societăţii, trebuie să plătească. Cu alte cuvinte, în loc să fie încurajaţi cetăţenii să facă sport, statul îi „penalizează” pentru o astfel de iniţiativă.

Hiperspecializarea îndobitocitoare

De ce ar fi nevoie de SP? Performerii se supra-antrenează pentru a atinge un grad de dibăcie ridicat într-un sport. Deci nişte hiperspecialişti într-o direcţie aberantă. Ca întotdeauna, hiperspecializarea produce limitări. Prefer să mă uit la orice tip de joc ori de activitate sportivă într-un parc, decât să privesc meciuri încrâncenate, îmbâcsite de strategie şi competitivitate cotonogitoare. SP este despre bani, nu despre sport, adică nu este plăcere, comunicare, joacă şi educaţie.

Întotdeauna SP este despre trişare şi trişori. Obsesia este de a creşte mereu randamentul, iar asta se întâmplă artificial, cu ajutorul substanţelor. Multe stimulente ar fi fost considerate doping acum 40 de ani. Cum între timp au apărut substanţe mai puternice, cele vechi nu mai sunt considerate ilegale. Peste alţi 40 de ani, dopingurile actuale vor fi considerate vitamine – şi tot aşa. Efectele? Uitaţi-vă cum arată un performer la câţiva ani după ce a ieşit din competiţii. Dacă nu e complet distrus, bolnav, înţepenit, atunci sigur e măcar îmbătrânit, uzat. După vârsta de 50 de ani, oricând un sportiv amator surclasează un fost sportiv de performanţă. Hiperspecializarea şi creşterea superficială a performanţelor cu ajutorul substanţelor şi al antrenamentelor extinse şi intense creează indivizi simplişti, prostănaci şi barbari. Dacă omul cu studii superioare nu poate fi intelectual autentic în lipsa sportului (excepţie făcând cei cu dizabilităţi), apoi sportivul de performanţă nu mai e nici măcar om din cauza unilateralităţii lui simpliste.

Derivări şi epifenomene

Ce fenomene sociale generează SP? Mai întâi de toate, galeriile, care acţionează ca nişte secte de fanatici şi interlopi, adesea. În confruntările dintre galerii se pot regăsi excelente compilaţii de comentarii rasiste şi naţionaliste. Probabil că SP contribuie la defularea acestei „grupări tari”, spre bucuria politicienilor şi afaceriştilor. Energiile destinate spiritului civic sunt deturnate înspre manifestări infantile. Până la urmă, care e înţelesul huiduielilor sau al urletelor de încurajare – asta dacă nu sunt urmate şi de ceva cafteli -, sau al afişelor ori obiectelor-fetiş venerate prosteşte? Să luăm tenisul, bunăoară, sportul eleganţei şi al celor de dreapta. Tot stau şi mă minunez cum acelor asistenţi de teren (trebuie să le dea şi lor cineva o funcţie) li se aruncă în faţă un prosop îmbibat cu transpiraţie, pe care ei îl prind cu mâinile neprotejate de mănuşi, toată trăşenia ţinând ore! Şi dacă vrei să te scarpini la ochi ce te faci? Te scarpini cu transpiraţia sportivului întinsă pe degete? La fel cu aruncarea în tribune, la sfârşit de meci, a echipamentului sportiv năclăit de sudoare. C’mon!

Stadioanele scumpe mai îndeplinesc un rol pervers: anume găzduirea mitingurilor politice şi a concertelor. Nu pun semnul egal între ele, dar la cum se mişcă muzica de masă, megaconcertele funcţionează tot ca un dispozitiv de îndobitocire şi fanatizare, dacă termenul „ideologizare” e prea mult pentru ele.

Competiţia şi ceapa

Mai avem apoi probleme cu spiritul de competiţie. În sportul de performanţă e mereu vorba despre dominare şi victorie. Nu se pune problema conlucrării şi a îmbunătăţirii reciproce. Chiar şi în sporturile de echipă, competitivitatea se obţine prin ameninţarea că altcineva îţi poate lua locul. Jucătorii sunt vânduţi ca cepele, singurul stimulent fiind banii. Caracteristica civilizaţiei occidentale: idolatrizarea succesului social, fie el obţinut şi prin dezumanizare.

Sportivii idolatrizaţi ajung suporturi publicitare. Azi vezi o vedetă făcând reclamă la un produs cât de cât netoxic, mâine o vezi încurajând achiziţionarea de produse cancerigene. Nu factorul moral şi nici educarea consumatorilor nu contează.

Făt-Frumos sau Gerilă?

Sincer vorbind, toţi suntem fascinaţi de dibăcia unui sportiv de performanţă. Dar dacă ne gândim bine şi un tigru poate fi dresat să stea în două labe şi să se rostogolească în faţa publicului. Ce preferaţi? Un tigru dresat, cu abilităţi bizare, ori unul sălbatic şi radiind „tigritate”? La fel şi cu oamenii – ce e de preferat: un dibaci cu care nu prea ai ce face/vorbi în afara dibăciei lui, ori un om cu care poţi dezvolta tot felul de intenţii? E ca în basm: Făt-Frumos este o însumare de calităţi beta, în timp ce ajutoarele lui sunt alfa într-un domeniu şi neajutorate în altele. Făt-Frumos nu este excepţional printr-o însuşire, ci datorită capacităţii de a jongla cu tonurile şi semitonurile însuşirilor sale, pe care le poate îmbunătăţi în funcţie de context. Ajutoarele sunt cuţite de luptă, el e un briceag multifuncţional.

Şi mai este o iluzie privitoare la SP – anume că ar suplini războiul cu ingredientele lui: onoarea, energia, călirea, spiritul de sacrificiu, coagularea poporului etc. Ca orice iluzie, şi aceasta funcţionează până la un anumit punct, fără a deveni vitală, cum ar fi spus Baudrillard. Dacă batem echipa de fotbal a Rusiei, nu înseamnă că am umilit cea mai întinsă ţară din lume. Dacă învingem Ucraina, nu înseamnă că am recuperat nordul Bucovinei.

Oricât de aspru aş fi eu, am un anunţ compensator: SP e util relaxării, dar când e luat în serios, prosteşte. Vestea e că toţi, dar absolut toţi, avem momente de supremă prostie.

Sursa foto, aici.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Felix Nicolau
Invitat permanent

Prozator, critic literar, poet, eseist. Universitar. Scrie și citește. Scrie despre ce citește. Produce, moderează și prezintă evenimente culturale. Scrie rar pe SB.

Număr articole publicate : 14