Metafora sărăciei

În cuvinte simple, mi-e tare dor de copilărie… de boom-ul de advertising din anii ’94-’95, de diminețile cu Florin Călinescu la „Știi și câștigi”, de filmele de acţiune de pe Pro TV sau mai degrabă de vocea de la promo, de 3-Sud-Est, Genius și K1… “Toţi, K1”…

Mi-e dor de bicicleta mea roșie BMX, de pe şaua căreia, cu ochii vădit mirați inspectam cartierul în dimineţile din vacanţe. Nu-mi lipsea nimic. Atunci. După 1990, când dezindustrializarea negândită ori prost planificată sau intenţionat gândită aşa, oricum ar fi fost, complet iresponsabilă cum se dovedeşte astăzi a fi fost atunci, a lăsat aproape întreaga populație în sărăcie, ai mei s-au reprofilat urgent și și-au deschis un oarecare SRL. Nu au făcut avere, dar am trăit cu toții, în aprecierea mea, excelent (în măsura în care pentru mentalitatea românului realizările noastre sunt un mizilic, în comparaţie cu o casă întinsă pe cel puţin două hectare de pământ, un potenţial Q7… iar eu nici măcar n-am studiat prin Elveția, ori pe la vreo particulară cu taxa de mii de euro pe lună)

După anul 2000, explozia de speculă imobiliară, acele las mitades (după cum bine descrie Ernesto Mendoza în La Ciudad De Los Prodigios, cumperi un teren la preț de 100 de euro, îl împarți în două bucăți egale și vinzi fiecare bucată la același preț de 100 euro fiecare, și așa mai departe) a supraîmbogățit clasele şi i-a alimentat vanitatea românului, și… şi cam atât! Băncile, care au speculat momentul, au dat libertate creditărilor (vă amintiți, La Altex ai credit doar cu buletinul!) și românul și-a luat microunde pe datorie, frigider, sisteme hi-fi, ba chiar, ţin minte, o cunoștiință își făcuse credit de nevoi personale, pe 5 ani, pentru a-și face un implant cu silicoane iar un vecin şi-a vândut casa pentru ca a doua zi să parcheze în faţa blocului un Porsche. Eeei, dar nevoia de afirmare materială a românului a crescut și, direct proporțional cu aceasta au crescut și dobânzile la credite, oamenii nu s-au speriat, însă! Cum Dumnezeului să înapoieze produsele, cum să renunțe la leasingul mașinii… mai repede au făcut un credit… la credit! Și, cu credit la credit, așa a crescut mare și frumoasă baza de date a executărilor silite. Cauza, însă, a maladiei actuale a sistemului prăbușit, nu o reprezintă imposibilitatea de a-ți achita creditele (eu nu m-am îndatorat, nici ai mei, de altfel, și totuși și nouă ne merge la fel de prost ca și celorlalți). Cauza tuturor nenorocirilor actuale o reprezintă dezbinarea acestui popor, lașitatea indviduală, care se internalizează într-o combinație de ciudă, neputință, ură, până la autodistrugere indusă…

Da, vina (dacă tot ne dorim cu atâta înverșunare să găsim vinovați), este a sistemului politic, dar cauza! Cauza este chiar sistemul de gândire și matricea stilistică proprie poporului român, orizontului cultural deal-vale (Lucian Blaga). Între cauză și efect este, logic vorbind, o relație. Însă ce tip de relație este între cauză… și vinovații pentru neînlăturarea ei? Îmi este jenă să intru în astfel de tertipuri, corespunzătoare exacerbaților amatori. Prefer să iau totul ca atare și să consider situația ca fiind de fapt farmecul nostru, hiperbola cu tentă negativă în care trăim, o sărăcie îndoită de o acceptare patologică.

Astăzi… sărăcia pune stăpânire pe Europa şi pe tinerii ei. Iar şansele ca aceşti tineri să renască sunt mici. Astăzi… Generaţia părinţilor nostri ne numeşte “generaţie pierdută”. Însă, pe termen mediu, generaţia pierdută se va pierde şi o alta, care se va identifica în timp şi spaţiu cu prosperitatea şi siguranţa epocii în care va exista, o va înlocui. Aşa cum o mână o spală pe cealaltă…

__