Colonia Fabricii, volumul de poeme în proză al lui Moni Stănilă, apărut anul acesta la Cartea Românească, este fără doar și poate una dintre cele mai faine cărți pe care le-am citit în ultima vreme. De ce spun asta? Pentru că volumul de față este unul cât se poate de direct, simplu și tranșant, intens ca o serie de care nu te poți desprinde.
„Colonia Fabricii” este, înainte de toate, concentrat pe familie, ca una din nenumăratele colonii ale societății văzută în tot ansamblul ei de rotițe și mecanisme, mașini unelte and stuff. În al doilea rând, Colonia Fabricii este reședința comunei Tomești, Timiș, și totodată spațiul în care se desfășoară cea mai mare parte a acțiunii acestui volum. În plus, punerea la punct a tuturor tablourilor, construcția legăturilor și scoaterea în evidență a trăsăturilor ce le pliază într-o organizare cât se poate de omogenă (deși la prima vedere acest lucru pare imposibil) nu face decât să arate minuțiozitatea și răbdarea de care Moni Stănilă s-a folosit.
Volumul este structurat pe baza unei triade masculine, avându-i ca protagoniști pe Alexandru, Ion și Dan. Fiecare din cele trei părți se concentrează asupra fiecăruia dintre cei menționați – fiecare cu viața sa, una mai tumultoasă decât cealaltă, una mai vie ca alta, cu soții, copii, nepoți, animale de companie, etc.
Prima parte dispune poate de cele mai dure imagini, la fel ca și cea de-a doua, deoarece ambii, Alexandru și Ion, trec prin război iar autoarea nu face decât să relateze cât se poate de realist, și de firesc, suferința prin care trece fiecare. Însă războiul nu e singura sursă a suferinței, după cum reiese din paginile volumului.
Prima parte începe prin a expune cruzimea războiului, dar și a uneia dintre principale cauze conexe de mortalitate, voită sau nu, – tutunul – „Când am trecut prin Zolt, l-am cunoscut pe Ion. Ca mulți din sat, era orfan de tată. Băuse tutun.” – nu sunt sigur dacă pe lângă sensul de a fuma, acel ”băuse tutun” face referire și la altceva, ca o soluție sinucigașă practicată în acele vremuri – „Pe noi ne-au dus. Nu ne-am dus singuri. Ne-au dus așa cum duci mortul. Îl urci în căruță. În spatele ei mama lui Dumitru plânge cel mai tare. Nu ne-au pus capac, nu ne-au legat. Cei care s-au temut au fiert și au băut tutun. Nu toți au trăit. Nici noi.”. Însă, ca să contrabalanseze efectul unor astfel de tușe, autoarea revine și poziționează pe celălalt taler cadre calde, plăcute: „Mă așez pe treptele pridvorului și îmi privesc surorile. Stau una lângă alta și desfac mazăre proaspătă. Parcă sunt două cireșe pe o codiță. Mama le coase cămăși frumoase din inul pe care l-am cumpărat pentru mine când am venit din Cișindia. În mâna ei, acul se răsucește ca un vrej de fasole. Am știut că te vei întoarce, îmi spune și privește cu dragoste spre cele două cireșe. Apoi își șterge gura și ochii cu colțurile baticului legate sub bărbie. Aroma de frăguță neagră înconjoară grădina.”, scoțând în evidență, cât se poate de clar, portul și un pic din pitorescul satului românesc, mult mai bine subliniat cu cât pătrunzi mai adânc în miezul cărții. Cum era de așteptat, întâlnim și trimiteri către religie, de exemplu punctarea pe verbele folosite în evanghelii – „Doar răstignirea se tace. Se tace și se face. Sunt câteva verbe, parcă 8: L-au luat, L-au bătut, L-au batjocorit, L-au dezbrăcat, L-au răstignit, L-au străpuns, L-au coborât, L-au îngropat” – folosite cu un scop care să întărească compoziția, ca liant, și nicidecum puse acolo întâmplător.
Totul continuă fluent, într-o narațiune plăcută care întărește cu fiecare paragraf o realitate nu de mult pierdută, nu de mult dată uitării, prezentată într-o manieră mult mai personală, care să o pună într-o lumină cu totul și cu totul altfel – că până la urmă autoarea împărtășește cu noi, cititorii, o parte din istoria familiei sale.
Totul se derulează atât de natural încât imaginația (atât cât vrem să credem că se deosebește de realitate) e singurul instrument de bază – ”E o treabă grozavă. Dimineața îți bei laptele cald, cafeaua. Mănânci ceva. Pe prispă. Apoi, proptit la încheietura brațului, îți pui toporul. Fluieri câinele, faci 15 pași până la poarta casei, ieși în drum, privești în stânga, în dreapta. Îți îndeși pălăria în vârful capului, îți spui: azi merg pe Valea Dobului. Și agale, mulțumit, cu toporul și câinele aproape, cutreieri dealuri.”). Optimismul, pe cât de intens pe atât de scurt, este rapid înlocuit cu elemente precum ”compromisul”, care ține de firea omului, constrâns de modificările survenite în societate – ”Șandrule, închide și tu ochii, ăștia-s la mine în grădină și-s uscați.” – acea mișcare pe care o faci ca totul să continue ca până acum. Și până la urmă inevitabilul se produce, ca mai mereu – ”Uneori nu trebuie să te faci că plouă. S-ar putea să te toarne vreunul. Turmele nu trebuie duse din pășuni. De la un capăt al zilei la cel al toamnei lucrurile trebuie făcute cu teamă și înțelepciune. Că altfel te trezești cu brigada de control în curte.” și, după cum bine se știe, jocurile sunt făcute, iar intrarea și ieșirea din scenă se fac pe baza directivelor de mai sus: ”Din locul numit V. Ursului s-au tăiat fără permis cu toporul 6 (șease) bucăți gorun uscat. În parchetul anului 1929/30 au pășunat fără permis 28 (douăzeci și opt) bucăți oaie în pădure sub 10 ani.// Brigada de control.”. Fabrica își deschide larg porțile și te primește în labirintul pe care puțini îl cunosc.
Autoarea experimentează cât se poate de mult, acolo unde îi permite, astfel că inserarea în conținutul volumului a unor declarații, în adevăratul lor sens propriu, încheagă cât se poate de bine firul narativ și logic al acestei prime părți – „Vine și timpul în care dau de dracu’.// Onor./ MINISTER AL AGRICULTURII ȘI DOMENIILOR// București/ Subsemnații locuitori ai comunei Baloșești, Jud. Severin, cu onoare aducem la cunoștință Domniei Voastre următoarele:/ Suntem așezați într’o comună săracă în pământ arabil, fiind mai mult loc stâncos și păduros.//…/Acum ni se cere să plătim în grâu impozitul cuvenit Statului. Noi nu suntem în stare să plătim acest impozit în natură, căci un lanț de pământ de al nostru produce în timpuri bune puțin grâu. Și nici de cum în acest an când mai mult de jumătate de recoltă a fost distrusă și mâncată de șoareci. Aproape toți locuitorii trăim din alte ocupațiuni și anume din făcutul lemnelor sau lucrăm la fabricile din jur tocmai din lipsa pământului necesar existenței noastre...”. Evenimentele o iau pe o pantă abruptă și ajung într-un punct cu caracter intrigant – „Inspectoratul de Vânătoare, jud. Severin/ N688/28 XII 947// Domnule,/ Cu onoare vă rugăm să binevoiți a afișa prezenta publicațiune la loc vizibil având convingere că prin acest mijloc se succede a salva în parte stocul decimat de vânat ce mai există. Prin această acțiune, de salvare se va face un serviciu efectiv în interesul unui bun al Țării care asigură prețiosul aliment de 3 milioane kg. Carne populațiunei Țării./ Dr. Zeno Bejan”). Din nou, odată cu o nouă schimbare la fel de abruptă în societate românească, compromisurile devin instrumente folosite pentru a manevra, de cele mai multe ori neplăcut, după cum realitatea a dovedit-o de atâtea ori – „Tot peste ani și comuniștii, care te silesc să falsifici votările. O să îți creștem noi nepotul. În Bărăgan. M-am răzgândit. Dați-mi un pic și câțiva membri de partid.”.
Deși mă repet, nu pot să nu remarc atenția sporită în conturarea personajelor și evidențierea caracterelor de care dau dovadă acestea – „Sfatul pop. Tomești// Către/ Tov. Pârvoni Alex./ vei căuta la toți cei care au voie să iasă la coasă de fân (coasa de fân sau fânul de coasă – mă întreb) eu nu pot sa vin la Baloșești numai mâne 30 iunie./ vei căuta la fie care să facă zile muncă câte am făcut eu pe tabelul care țil trimit alăturat. Acei care nu au om ca să cosească va lucra la strâns fân/ veți lua măsuri ca în cursul zilei de zii și mâne să se taie tot fânul/ Tomești la 29 VI 953”) – autoarea punctând finuț și ironic latura intelectuală a sfatului popular comunist din Tomești.
Toate aceste declarații conținute în carte fac deliciul lecturii și mă întreb dacă nu cumva reprezintă variante fidele ale unora care există în realitate, datate fiind la acea vreme.
Urmările venirii la guvernare a comuniștilor sunt detaliate pe tot parcusul volumului și nu fac decât să ne aducă aminte caracterul distrugător al acestora – „Și zile din ce în ce mai înghesuite în sacul cu bine și bunuri colective ceunușii. Când vaca nu îți dă destul lapte pentru cotă, nici cerul destulă ploaie pentru pâine și ore după ore ți se scurge toată vlaga ca apa dintr-un covor ud aruncat peste gard, multe alte lipsuri, toate în saci lucioși, stivuiți în podul casei. O durere de inimă, o răceală zdravană și un cancer la intestin, un nepot umilit în școală: tovarășe, aceștia nu sunt pantofi pentru un viitor stâlp al partidului (boierii dracului!), iar un același nepot fugind scârbit de la școală, dar tu ești prea departe, prea în munți, să-l pui pachet în prima căruță și să îl trimiți înapoi, iar el după poalele bunicii, tu-i lampa mamii mă-sii azi și mâine”.
Finalul acestei prime părți este rezumat rapid, scurt și are caracter premonitoriu – ”Rezumatul vieții ca o notă de la primărie:/ participat la război, întors pe jos, neveste, necazuri, arhitect cu trei copii, primar, pădurar, crescut nepot, însurat nepot, admirat nepot cu trei copii, oi, pădure, munte, ceață, plecat bătrân de acasă câteva ori pe deal la Fărășești, trăit în colibă bine-mersi, venit Dan după mine, trimis dracului, nu merg, văzut luceferi, văzut nepoate, armonica norodana, ascultat boi, două neveste moarte și fiică diagnosticată cu leucemie, plecat primul, pa pa.”, dar și destul de concludent pentru ca firul narativ să poată continua similar până la sfârșit – ”Nu te gândești niciodată că singurul tău fiu va fi copilul altui bărbat.”.
Partea a doua, în mod similar cu prima parte, începe în mijlocul acțiunii, a luptei și ca un mic artificiu (păstrând un caracter firesc și logic, fără a devia de la trecut) ca un salt înainte, găsim o referință plăcută la Cosmin Perța – „Eram neînfricați ca după cinci litri de țuică de prune, ca după o baie în horinca distilată de bunicii lui Cosmin Perța. Rușii ne întâmpinau cu tunuri și avioane, noi le răspundeam cu patul puștii”. Yay, mi-a adus zâmbetul pe buze acest pasaj.
Din nou, unele dintre fragmente au un impact puternic tocmai datorită imaginilor pe care creierul este nevoit să le proceseze și să le asocieze cu evenimente trecute, dacă nu trăite, măcar auzite – ”Dar nu era rus, era un copil mai speriat decât mine. Câteva ramuri și câțiva metri de frunze între noi. La 32 de ani m-am simțit prea bătrân să-i plantez un plumb în piept. Am aplecat țeava puștii și am mers mai departe. L-am văzut cum a mai stat o clipă și s-a topit în dosul copacilor.” sau ”Am vânat până în Crimeea, apoi am fost vânați.// Un singur lucru mai cred că trebuie uitat. Cum nemții ne tăiau mâinile cu baioneta, în retragere, dacă ne agățam de mașinile lor. Nu am venit acasă cu bani, pământ nu ne-au dat, aveam doar o medalie, două furculițe pe care scria MFA (Ministerul Forțelor Armate) și o groază de imagini în minte care să-mi țină de frig în nopțile de vară.”.
Suferința e aproape mereu prezentă și, de cele mai multe ori, ea e dincolo de război, de răutățile cotidiene, adesea ea fiind însoțită de iubirea pentru cei dragi, pentru copii – „Am cinci puști. Le ascund în scorburile copacilor. Am patru copii, câteva iubite și nici o nevastă. Așa că odată la câteva luni vânez un mistreț.// Maria, să-mi cânți ani mulți după moarte.”.
Inserțiile premonitorii sunt folosite ca mijloc de experimentare și da, pot spune că au efect, pentru că retușează și păstrează în bune condiții tot ce s-a construit. Un exemplu clar în acest sens, similar cu cel mai sus menționat de la sfârșitul primei părți, este poate cel mai frumos poem din toată cartea: „Mi-am cumpărat oi.// (dacă fericirea e somn, mâncare și multă-multă pădure, dacă e gândul la morți și mâna la inimă, dacă e o țigară fumată în curtea bisericii, dacă e pocăință, dacă e o felie de caș în mâinile fetei tale astmatice, dacă e luna plină, dacă e doi băieți deja mari și veșnic îndrăgostiți de altă femeie, dacă e monișidanașimihașimihăiță, dacă e un ginere bețiv, dar suficient de puternic să-ți scoată fata în brațe noapte de noapte la aer când i se închid plămânii, dacă e mariavioletagelu, dacă e adi, dacă e mămăligă cu brânză și ceai cu unt, dacă e o sticlă de vin începută care se îngroașă ca sângele la tăiere mulți ani după tine, dacă e o cruce neagră în munte cu litere șterse demult, dacă sunt cele două bârne de lemn deasupra porții rămase la fel și după parastasul de 33 de ani, dacă e o pereche de mâini mici-mici cât două vrăbii săpându-ți mormântul dacă e părul și mărul și sicriul, dacă e o pălărie maro înțepenită în poze decolorate, dacă e brâul și cristelnița, dacă e moartea aproape – atunci, da, atunci da, atunci pot spune că sunt fericit”). Acest poem cam spune totul despre carte despre punctul central – familia – cu bune și rele aceasta e fericirea.
Deși planul este unul paralel, evenimentele se desfășoară în jurul celui de-al doilea protagonist, înrudite de altfel cu primul, iar comuniștii par să își găsească un rol care cumva le dă prea multă importanță, dar care trebuie dus până la capăt: „Se fură animale din gospodării. Mai bine am intra și noi în colectiv.// Oamenii duc foame. Comuniștii ne promit case. Macu nu crede. Macu e legionar […] El a avut dreptate. Dar și-a înghițit dreptatea, a târât-o după el ca pe un hoit legat de gleznă. Iar lumea, rea și speriată, mințea.”.
Totul e din ce în ce mai dur, însă imaginea Mariei, fiica lui Ion, decedată în floarea vârstei, rămâne marcantă ca un leitmotiv (ca și alte leitmotive gen ”oile planete” din partea a treia) pe parcursul acestei părți – „Maria strânge fânul și cântă. Mă opresc să o văd mai bine. Baticul ei nu seamănă cu un giulgiu. Maria, să îmi cânți mulți ani după moarte!” sau ”Să găsești o femeie sănătoasă pe vremea asta nu e ușor. Mi-am îngropat câteva neveste și părinții.// Maria strânge fânul și cântă. Baticul ei nu seamănă cu un giulgiu, iar picioarele lungi sunt stâlpii pe care se reazemă cerul. Maria, să îmi cânți mulți ani după moarte!”.
Durerea e din nou cuvântul de ordine – „Mă bucur și rabd, fiindcă mi-e atât de groază să cobor în Tomești unde fata mea slabă și astmatică, cu trei fete atârnate de marginile capotului, lasă ochii în pământ rușinată și spune te-au căutat, tată, ăia de la miliție”, iar moartea face trei schimburi din trei: „Tată, se-ntorc morții? Nu, inima mea, nu se-ntorc, doar tata s-a-ntors că n-a vrut să moară.”, ”Dar tata Ion moare, nu minte. Două săptămâni mai târziu. Și la parastasul de 40 de zile un cap mic cu ochi frumoși se ițește peste mormântul proaspăt și țipă și plânge și mă cheamă afară.”.
În partea a treia se pare că modul în care sunt relatate lucrurile e un pic diferit; îmi dă cumva impresia unei detașări dar în același timp păstrează nota serioasă cât mai sus posibil. Mediul este unul mai pitoresc (”Și taica i-a spus: du-te dracu*./ Comunistul a închis botul.// Taica a spus, te fac eu mare, te fac eu bărbat./ Deocamdată du-te la oi. Și m-am dus. […] Taica a spus: dă-le în bot când se iau de tine. Și tot atunci a spus: când vrei bani, îți dau eu”). În plus, organizarea e una de tip jurnal, fiecare text fiind datat. O altă caracteristică, pe care am observat-o și în prima parte, este consecvență autoarei în folosirea elementelor de grai bănățean în unele fragmente de tip scrisoare ori declarație. Modernul pare să ia locul vechiului, cursul devine mult mai alert, mai grăbit iar moartea nu e la fel de pronunțată, sau mai bine la fel de intens subliniată ca în primele două părți.
Singurul lucru de care duce lipsă volumul este un arbore genealogic, deși multe dintre conexiuni pot fi făcute, dacă ești atent.
Ca o notă finală, fragmente din șablonul Coloniei Fabricii s-ar putea aplica în multe instanțe iar lectura acestui volum, mie unul, mi-a adus aminte de unele lucruri de pe vremea războiului auzite de la bunicul meu (ori de la alte persoane) și care sunt similare cu ce am citit aici. O felicit pe Moni Stănilă pentru răbdarea scrierii acestui volum, pentru că îmi imaginez să nu fie foarte ușor de asamblat tot acest conținut.
