Numai în Statele Unite se pare că aproximativ 1 din 8 adolescenţi are la un moment dat probleme cu depresia, iar în general 11% dintre adolescenţi suferă de această afecţiune până la vârsta de 18 ani. La nivel global, în jur de 350 de milioane de oameni de toate vârstele se luptă anual cu depresia, supranumită şi „boala secolului XXI”. 350! Din aproximativ 7.2 miliarde de oameni! Iar aici vorbim de o singură boală…
De ce am ales să încep cu cifre, mă întrebaţi? Fiindcă „O poveste haioasă” de Ned Vizzini este o carte care te loveşte în cea mai fragedă parte a sufletului şi îţi taie respiraţia, îţi deschide ochii la adevăratele probleme ale vieţii, la obstacolele aparent insurmontabile pe care le înfruntă adolescenţii zi de zi şi, mai ales, la faptul că există o speranţă la orizont, oricât de mică şi oricât de slab ar pâlpâi ea. Iar asta este iarăşi o realitate, pe care Vizzini se străduieşte din răsputeri, şi chiar reuşeşte, s-o transmită cititorilor săi, indiferent de vârsta acestora.
Craig Gilner este un puşti de 15 ani, deştept, precoce şi… deprimat. După cum aflăm din primele pagini. Viaţa sa o ia la vale odată ce intră la Executive Pre-Professional, un liceu de elită din Manhattan, unde cerinţele sunt mari iar colegii extrem de bine pregătiţi şi muncitori. Având o fire ambiţioasă şi extraordinar de analitică, Craig îşi dă seama că nu poate ţine pasul cu colegii săi, simţindu-se mai degrabă lipsit de vitalitate după trecerea examenului de admitere, şi acela extrem de dificil.
„Eu nu eram înzestrat. Mama se înşelase. Eram doar isteţ şi muncisem mult. Mă amăgisem gândindu-mă că eram important pentru restul lumii. Ceilalţi erau complici la acest şiretlic. Nimeni nu-mi spusese că sunt un om normal.” (pag. 86-87)
Faptul că în paralel râvneşte şi la Nia, iubita celui mai bun prieten al său, nu-l ajută deloc pe Craig, care simte cum laţul vieţii se strânge în jurul său, format din restricţii, constrângeri, aşteptări şi exigenţe. Deşi are o familie liniştită şi iubitoare, şi un cerc de prieteni aparent OK, Craig începe să sufere de depresie şi să trăiască pe propria piele toate simptomele care o însoţesc de obicei: insomnie, anxietate, tristeţe profundă, descurajare, lipsa apetitului şi, într-un final, gânduri suicidare. Într-o dimineaţă de sâmbătă, hotărât să-şi pună capăt zilelor fiindcă simte că existenţa lui pe pământ nu are niciun scop, dar şi cu inima îndoită fiindcă simte că ar vrea totuşi să trăiască, Craig sună la linia de sinucideri şi încearcă să obţină ajutor. Zarurile aruncate de soartă îl pun în legătură cu o asistentă care îl sfătuieşte să facă un drum până la spitalul Argenon, aflat în apropierea casei lui, spunându-i răspicat că orice gând de sinucidere reprezintă o urgenţă medicală şi că trebuie tratat ca atare. Prin urmare, Craig ajunge să se interneze la secţia de psihiatrie pentru adulţi a spitalului Argenon, iar până să se dezmeticească bine îşi dă seama că va trebui să petreacă acolo cel puţin cinci zile.
Capitolele romanului prezintă pe rând zilele petrecute de Craig în secţia de psihiatrie, toată acţiunea din acesta având loc pe parcursul a doar cinci zile. Odată intrat în „miezul” lucrurilor, Craig îşi dă seama că există lucruri mult mai rele pe lume decât ceea ce trăieşte el, se maturizează un pic şi încheagă nişte semi-prietenii cu ceilalţi pacienţi din secţie.
„ – Oamenii sunt distruşi pe lumea asta. Mai degrabă aş prefera să fiu cu cineva distrus şi sincer în privinţa asta decât cu cineva perfect şi… ştii tu… gata să explodeze.” (pag. 345)
Însă cel mai important lucru este că îşi redescoperă sinele şi pare să găsească noi poli după care să se ghideze în viitor. După cum declară chiar el,
„Nu m-am vindecat de nimic, dar ceva cutremurător mi s-a întâmplat. Îmi simt corpul cuprins şi ridicat în sus şi pălmuit uşor pe spate. Simt inima care bate dis-de-dimineaţă sâmbăta şi-mi spune că nu vreau să mor.” (pag. 385)
Evoluţia lui este evidentă. Făcută cu pasul piticului, fără îndoială, dar în lupta cu depresia orice pas, oricât de mic, pare un pas făcut de un gigant.
În încheierea acestei recenzii, voi fi cât se poate de subiectivă şi voi declara că romanul lui Ned Vizzini m-a impresionat profund, atât prin tema abordată (care, apropo, este inspirată din propria experienţă a lui Vizzini, care a petrecut cinci zile în 2004 ca pacient al unei secţii de psihiatrie, războindu-se continuu cu depresia până la moartea sa în decembrie 2013), cât şi prin raza de speranţă pe care o aruncă asupra tuturor celor care suferă de depresie. Deşi nu este o revelaţie care poate schimba lumea, care poate inversa polii sau transforma o răţuşcă urâtă într-o lebădă, „O poveste haioasă” este o lectură care te pune pe gânduri, te înduioşează, dar mai ales care îţi aduce în vedere faptul că depresia există, că este o boală reală, cruntă, cu care se luptă câteva sute de milioane de oameni de pe întreg globul, şi că ea poate fi înfruntată şi chiar învinsă cu ajutor de specialitate. Nu contează ce vârstă ai sau care sunt cauzele depresiei, ea nu este de neînfrânt. Principalul mesaj, extrem de important, al cărţii.
Apărută iniţial în 2006, „O poveste haioasă” a fost ecranizată în 2010, cu Emma Roberts, Zach Galifianakis şi Keir Gilchrist în rolurile principale. Sfatul meu? Merită să urmăriţi şi adaptarea pentru marele ecran, dar numai după ce aţi citit cartea. Un sfat de bun-simţ, cum ar veni.
Autor: Ned Vizzini
Editura: Arthur
Colecţia: YoungArt
Traducere din limba engleză de: Iulia Micu
An apariţie: 2014
Număr de pagini: 390
Preţ orientativ: 33 lei