Festivalul Național de Teatru a început anul acesta cu zâmbete. Dinte pentru dinte, Karamazovii și Mein Kampf sunt piesele jucate pe 23 octombrie, în prima zi a Festivalului.
Dinte pentru dinte a avut prima reprezentație la Teatrul Odeon chiar înainte de deschiderea oficială FNT. Piesa, în regia lui Cristi Juncu, după „Zeul carnagiului” de Yasmina Reza, i-a avut ca protagoniști pe părinții a doi puști care s-au bătut în curtea școlii. Alain (Vlad Zamfiescu) și Annette (Roxana Marian), ca părinți ai vinovatului, petrec câteva ore în casa victimei. Michel (Nicu Mihoc) și Veronique (Elena Purea) se afișează ca îngăduitori, fără a putea, însă, să ascundă prea bine sentimentele pe care le aveau, fondat sau nu, față de cei din jurul lor.
Piesa surprinde eleganța aparentă a oamenilor, strădania de a acoperi furia și dezgustul prin ospitalitate și toate frustrările pe care cuplurile le țin ascunse. Cei patru sunt mereu în tabere adverse, care se schimbă în funcție de situație: cuplurile, ca apărători ai copiilor, apoi femeile împotriva bărbaților și a detașării cu care aceștia tratează lucrurile, pentru ca, în final, toți să sfârșească certați, dezgustați de ei înșiși și fără a fi rezolvat problema inițială (ce se întâmplă cu cei doi copii?), dar eliberați și fără masca emancipării și a discreției care-i zgâria pe la colțuri. Cea mai mare parte a sentimentelor răbufnește din gesturile pripite, violente uneori, și tonalitățile surprinzătoare ale actorilor, și mai puțin (spre deloc) din lumini sau muzică. Decorul, însă, susține eleganța aparentă a gazdelor, prin mobila albă și camera aerisită, prin teancul de cărți (Veronique e pseudo-scriitoare și susținătoare a drepturilor omenirii) și florile proaspete. Cine râde la piesa asta e, mai mult ca sigur, trecut prin furii asemănătoare, iraționale și care consumă.
În Sala Mare a Teatrului Național, după deschiderea oficială, s-a jucat piesa Mein Kampf, în regia lui Alexandru Dabija. Piesa, transmisă în direct în țară și în afara ei, a făcut sala neîncăpătoare, dar plină de oameni amuzați. Povestea, pusă în scenă de Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, îl prezintă pe Adolf Hitler (Sorin Leoveanu), un tânăr netalentat, care ajunge la Viena în casa unor evrei. Primește de la ei învățături de viață și noua mustață (ca un fel de botez), printre ironii și răutăți pe care „băiatul de la țară” pare să le ia prea în serios. Atunci când doamna-cu-coasa (Ramona Dumitrean) vrea să îl ia pe Hitler, Schlomo Herzl (Ionuţ Caras) încearcă să o înduplece pe femeie, fără a scăpa de criticile prietenilor săi – că are prea multă grijă de Adolf, care n-ar merita efortul. Se dovedește că Moartea nu voia să-l omoare pe Hitler, ci să-l ia sub aripa ei: „Ca slugă cu coasa, Hitler e un talent natural!”.
Piesa, scrisă de George Tabori, e de un comic trist. Râzi aproape continuu în cele două ore și jumătate, de ironiile făcute la adresa evreilor, a nemților, a ungurilor și, desigur, a lui Hitler și a întregii istorii ce avea să urmeze episodului de pe scenă. Herzl începe să scrie o carte, „Mein Kampf” care e, spre final, pretextul lui Hitler de a-i ataca pe evreii care-l găzduiseră – de teama că scriitorul l-ar fi prezentat pe tânărul artist așa cum era, inadaptat și straniu. Comedia e, însă, amară, pentru că vezi în amuzamentul lor dezastrul care va urma. Mai mult, sunt evidențiate o mulțime de stereotipuri, atât etnice, cât și de gen (femeile cu care se distrau evreii devin foarte curând ajutoarele lui Hitler în lupta sa pentru o rasă superioară), la care se adaugă discuțiile cu Moartea despre viață și Dumnezeu – personajul care se proclamase a fi Dumnezeu dispare după primele replici și reapare la final, lăsând-o pe doamna-cu-coasa să-și desfășoare planul; atunci când ceilalți îl întreabă unde a fost, el răspunde: „Am fost aici tot timpul, dar ai uitat să mă cauți.”
În planul secund, însă, povestea e cu totul alta. Doamna-cu-coasa e elegantă și înțeleaptă, iar ajutoarele ei nu declară că ar ști ceva din tot ce văd. Mizzi (Anca Hanu) e găina lui Herlz care cântă cu Moartea și care sfârșește sacrificată (simbolic, găina este călăuza sufletului pe lumea de dincolo; găina omorâtă ar putea însemna moarte necălăuzită sau, favorabil scriitorului, absența morții). Toate răutățile frățești dintre bărbați devin motiv de război, iar Hitler e recrutat ca slujitor al morții. Momentele muzicale (realizate de Ada Milea și Anca Hanu) completează povestea și, de multe ori, pun dramatism acolo unde toți ceilalți râd. Replicile sunt gândite de așa natură încât să provoace amuzamentul inițial, pentru ca apoi să rămâi pe gânduri, cu un gust amar, dorindu-ți cumva să-i poți avertiza pe toți că vor suferi.
Dar asta a fost abia prima zi. Urmează alte aproximativ 40 de spectacole pe toate scenele importante ale teatrului bucureștean. Programul complet îl găsiți pe site-ul evenimentului.
