Cărțile ca arme de distrugere în masă

Ce înseamnă asta ?

Cred că facem prea ușor uz de expresia asta. Armă de distrugere în masă sună prea serios și prea întunecat pentru capacitățile cărților de a produce efectiv pagube tangibile. Expresia asta asociată cu cărți (și alte forme de artă și divertisment) este, în opinia acestui scriitor, o reminescență neajustată (sau necorectată) a vremurilor în care învățătorul și spițerul satului erau singurii știutori de carte.

În urmă cu vreo 5 ani de zile am dat peste o listă cu cărți care fuseseră interzise de-a lungul timpului, din varii motive, dar în principiu fiindcă Grasului de la conducere (în mod evident, un om cu viziune și previziune) i se părea că la un moment dat sus-menționatele cărți ar putea să îi aducă sfârșitul, într-un fel sau altul.

Eram intrigat, și am procurat câteva dintre cele care mi se păreau a fi mai interesante sau de-a dreptul controversate.

Am început cu . Inițial nu exista niciun dubiu, pentru mine, în legătură cu motivele pentru care această carte era, în materie de cărți periculoase, echivalentul unei bombe atomice aruncate peste o grădiniță plină-ochi cu copii drăgălași. Așa că am început să o citesc, răsfoind pagină după pagină, tot așteptând, tot sperând, ca în melodia aia, doar-doar s-o întâmpla ceva.

După o vreme m-am lămurit. este un roman cumva utopic, categoric foarte prost scris și complet nerealist, care a avut ghinionul de a fi scris de un om care avea puterea de a încerca să îl pună în practică.

Abilitățile scriitoricești ale lui Adolf Hipster erau similare cu cele ale unui arierat, și suspectez că nu s-au îmbunătățit de atunci. Dacă ar exista posibilitatea ca unele cărți să fie interzise doar pentru simplul motiv că sunt foarte prost scrise, atunci Mein Kampf ar lua tortul la categoria asta.

Mein Kampf e un fel de Transformers – Revenge of the Fallen (dacă stau bine să mă gândesc, comparația nu e chiar lipsită de adevăr, având în vedere circumstanțele în care a luat naștere): un lung șir de explozii spectaculoase, dar fără vreo coerență, bază științifică, politică sau socială, ori vreun dram de bun simț. Fiecare frază e un trailer în sine: explozivă, arătoasă, și complet irelevantă pentru întregul din care (cică) face parte. Nu sunt nici eu vreun politolog cu pieptul plin de decorații, dar chestiile pe care le-am citit acolo m-au făcut să râd. Fără glumă sau lipsă de respect (pentru cine?), chiar am râs că cineva ar fi putut lua one­-liner-ele alea drept silogisme ale unei filozofii (măcar) decente. Ce să mai vorbim de o chemare la arme a poporului și instigare la genocid ? Nu știu în ce realitate alternativă ar fi posibil așa ceva, pe textul cărții Mein Kampf.

Argumentul suprem pentru care se dorește cititul acestei cărți este că omul ar putea repeta istoria pe care nu o cunoaște, iar cel pentru care se interzice este … dincolo de mine.

Părerea acestui cititor ?

Învățați istorie, și nu vă pierdeți vremea cu Mein Kampf. Așa toată lumea va fi fericită.

O altă carte de pe lista păduchioaselor era , de . Oricine a citit măcar vreo două-trei cărți de-ale defunctului știe că majoritatea scrierilor sale sunt derutante. Cărțile lui Vonnegut sunt despre de toate și despre nimic, iar povestea pe care o promite coperta se găsește, proabil, și ea pe acolo pe undeva, dar trebuie să fii foarte atent, că altfel s-ar putea să te trezești la ultima pagină, întrebându-te ”Ce dracu s-a întâmplat ?”

­ a fost o lectură plăcută și interesantă, dar nu m-am simțit deloc victima unor abuzuri din partea scriitorului. Da, mai picură din când în când cu câte o înjurătură și se fac mențiuni despre copulări, dar cam atât. Fac pariu că o Cucernică Maică comite mai multe păcate dimineața înainte de a se da jos din pat decât romanul ăsta. Încă o carte stigmatizată pe nedrept.

Amantul doamnei Chatterley … la o primă vedere, poate părea o carte care își merită locul printre mizerabili, ca 048f8ddc1c19238c57cb0d4017dcdc77instigatoare la relații carnale extra-maritale dintre doi oameni care fac parte din clase sociale diferite (ăsta mai era subiect controversat prin anii 60, când aveau loc celebrele procese pentru obscenitate intentate cărții ??????), relații care degenerează într-o partidă de sex anal atât de subtilă, încât eu personal am căutat pasajul pe net, și apoi m-am întors la carte. Și tot nu am găsit partida. Sau, să fi fost ostracizată cărțulia asta pe motiv că femeia Constanța nu se simte câtuși de puțin blestemată sau vinovată (un sentiment must pentru femeile vremurilor respective, urmat musai de un seppuku) de faptul că ea trăia viața la maxim, pe spate sau în genunchi în timp ce paraliticul și frigidul ei soț o trăia doar stând în fund ? Mi se pare că, în timpul unuia dintre procesele de obscenitate intentate acestui roman, unul dintre judecători chiar l-a întrebat pe avocatul acuzării dacă trăiește în Evul Mediu sau în secolul XX, fiindcă asemenea chestiuni nu mai făceau de mult timp obiectul interesului public. Și pe bună dreptate. De la Hawthorne încoace asemenea biciuiri în public nu își mai au rostul, și nici nu își mai ating țelul.

Înseamnă asta că ne pierdem, încetul cu încetul, demnitatea și bunul simț ?

Eu sunt de părere că nu. Cine vrea să fie un animal jegos, poate să o facă și în ziua de azi la fel cum o putea face acum trei sute de ani, dar cine stă drept în societate reușește asta și înconjurat de atâtea tentații. Nu e nevoie de absolut niciun efort special.

Mai departe.

Lolita.

De fapt, știți ce ? Nici nu mă mai obosesc să vorbesc despre cartea asta. O lăsăm așa. Convingeți-vă și singuri dacă era necesar să fie interzisă sau nu.

Poate că la vremea lor aceste cărți au fost, pe bună dreptate, damnabile, dar chiar și așa soarta lor mi se pare a fi prea grea. În literatură, ca în război și în dragoste, nu există reguli. Nu ești la country-club, unde ținuta e obligatorie și limbajul trebuie să fie unul adecvat, iar subiectele de discuție sunt alese din timp de către moderatorul de serviciu.

De asta iubesc eu literatura: pentru faptul că orice poate deveni la un moment dat o poveste, indiferent de maniera sau stilul în care e prezentat. Arme de distrugere în masă ? Deloc. În cel mai rău caz povești prost înțelese.

Unele dintre aceste cărți sunt foarte bune, unele sunt mediocre iar altele sunt de-a dreptul stupide, dar o societate care interzice cărți de frică (pur și simplu, fiindcă motivele din spatele acestor cenzuri se dezintegrează atunci când sunt expuse logicii), trebuie să își revizuiască valorile. Nu există cărți periculoase. Oamenii sunt cei periculoși.

Mai vroiam să ilustrez alegerile neinspirate și complet incomprehensibile (wow, ce cuvânt !) ale acestor liste menționând De veghe în lanul de secară al lui Salinger. Nu că romanul ar fi vreo nestemată (părerea acestui cititor este că romanul este destul de departe de acest statut, pe care totuși îl deține), dar nu conține absolut nimic care să te împingă măcar spre un semnal de alarmă. Câteva cuvinte deocheate, o țigară și păreri adolescentine despre lucruri pe care un adolescent nu are cum să le cunoască.

‘nuff said.

Sfat pentru cei care oprimă (sau cred că asta fac): nu mai interziceți cărți. Din două motive:

1.Fiindcă oamenii oricum le vor citi. La lumina lanternei, în pod sau în beci, copiate sau xeroxate, chiar și pe bucăți, riscând să nu înțeleagă întreaga poveste, dar le vor citi.

2.Fiindcă nu știți ce cărți să interziceți.

Un alt aspect important. Omul e un animal al contradicțiilor. Dacă îi nu îi dai nimic, vrea de toate. Dar dacă îi dai de toate, nu vrea mare lucru. Atunci e relaxat și liber să aleagă ce vrea și când vrea, și de obicei alegerile se fac repede, neinspirat și ce nu strălucește are de suferit. Așa începe, și ajungem la vorbele lui Huxley, țuce-l-ar soarele de utopist miop.

Dacă vreți să interziceți cărți, interziceți-le pe cele care îi fac pe oameni să gândească, care trezesc întrebări pertinente și sunt capabile să aducă schimbări importante. Dacă interziceți cărți cu limbaj obscen sau comportament ușor deviant, doar amânați inevitabilul. Numai fiindcă nu se scrie despre incest sau genocid nu înseamnă că aceste lucruri nu au loc. Când tragi perdeaua peste cărți de genul acesta, e ca și cum te-ai parfuma peste transpirație.

Doar un sfat, dacă alegeți să-l urmați sau nu.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Cosmin Leucuța

Cosmin Leucuța
este absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Romanul său de debut, „Laptele negru al mamei” publicat la Editura Adenium în 2013 este primul din trilogia „Trei Culori: Negru”. În 2017 publică o culegere de proze scurte „Numele altora” la Casa de pariuri literare. S-a alăturat Concursului IDC ca membru al juriului în 2014 și din 2015 devine Ambasador SemneBune.