Ian McEwan – Visătorul

 

Visatorul-de-Ian-McEwanLiteratură pentru copii au scris mulți autori „serioși”, care în general au abordat teme cât se poate de îndepărtate, de grave și de greu de înțeles de mintea unui copil. În epoca modernă, mă gândesc la Salman Rushdie și la romanele sale, Luka si Focul Vieții și Harun și Marea de Povești sau, pentru a da exemple din literatura română, îmi zboară gândul la Mircea Cărtărescu și la cartea lui, Enciclopedia Zmeilor sau la Ioan-Mihai Cochinescu și la cartea sa, Micul Venețian. Ambele cărți, bogat ilustrate, sunt în fond cărți-obiect și este o bucurie chiar să le răsfoiești sau să le admiri în bibliotecă.

Ce-i apucă oare pe autorii aceștia, și pe mulți alții, să lase pentru o vreme scrisul „serios” și să se ocupe de scornit povești pentru copii? Unii le scriu pentru că au ei înșiși copii, așa cum este și cazul autorului despre care voi scrie azi, , alții, poate pentru plăcerea de a spune o poveste simplă și sinceră. Dar să nu cădem în iluzia de a crede că este mult mai ușor să scrii cărți pentru copiii, fiindcă, așa cum am mai zis-o, și nu doar eu, copiii sunt cititori foarte dificili și dacă nu le spui o poveste care să-i acapareze vor arunca foarte repede cât-colo cartea ta și vor lua alta la rând. Așadar, a scrie pentru cei mici este o treabă care ține atât de imaginație, dar și de o sensibilitate aparte.

Visătorul, editura Polirom, seria Junior, traducere de Dana Crăciun, 2013, este o carte pe care a început să o scrie pentru copiii săi, dar, mai apoi, a avut o altă intenție, după cum mărturisește în Prefață:

La scurt timp după ce am început să scriu și să citesc cu voce tare , m-am gândit că ar fi, poate, mai bine să uit de redutabila noastră tradiție a literaturii pentru copii și să scriu o carte pentru adulți despre un copil, într-un limbaj pe care să-l înțeleagă copiii. În secolul lui Hemingway și Calvino, proza simplă nu trebuie să descurajeze cititorul rafinat. Am sperat că subiectul – imaginația însăși – este unul ce interesează pe orice om care pune mîna pe o carte. (p. 11)

Iată ce l-a mânat pe el în lupta cu cuvintele: intenția de a le spune adulților câte ceva despre copilăria pe care probabil că au uitat-o, dar în așa fel încât să poată și copiii să înțeleagă și chiar să le dea adulților sfaturi despre cum să aibă grijă de ei sau despre cum să redevină copii. Îmi și imaginez o scenă: un grup de copiii care predau unor adulți lecții despre copilărie și viață simplă, având ca suport de curs tocmai acest mic roman. Și nu cred că ar fi deloc rău dacă tinerii părinți ar pune mâna pe astfel de cărți și nu ar mai considera că, dacă le oferă copiilor un trai și o casă, și-au făcut total treaba de părinți. E mai mult de atât și, dacă ei au impresia că își cunosc bine copiii, ar trebui să reflecte mai mult la ce spune Peter, personajul principal al cărții, lui McEwan:

Adevărul e că adulților le place să-și închipuie ce se petrece în mintea unui băiat de zece ani. Și e imposibil să știi la ce se gândește cineva dacă nu rostește nicio vorbă despre asta. În câte-o după-amiază de vară, lumea îl vedea pe Peter culcat pe spate, ronțăind un fir de iarbă și uitîndu-se la cer.

– Peter, Peter! La ce te gândești? Îl strigau ei.

Iar Peter tresărea și se ridica.

– A, la nimic. La absolut nimic. (p. 15)

De fapt, Peter se gândea la foarte multe lucruri, însăși materia cărții se formează tocmai din reveriile sale. Peter este un copil cu o imaginație foarte bogată și care are puterea de a intra cu totul în visele sale. Mai mult, imaginația lui este atât de bogată încât transformă lumea. De exemplu, într-un capitol de-a dreptul încântător, el intră în pielea motanului său, bătrânul William, care este mult prea slăbit pentru a-și mai apărea teritoriul, așa cum o făcea în tinerețe, și îi salvează demnitatea învingând-ul în luptă mâțească dreaptă pe mai tânărul motan negru care încerca să-i ia locul. Metamorfozele lui continuă: într-un alt capitol intră în corpul unui bebeluș care îl enerva foarte tare. Odată devenit bebeluș, acesta înțelege mai bine multe lucruri și începe să prindă drag de micul Kenneth.

În acest capitol, McEwan dă suma talentului său, pe care îl știam din alte romane „serioase”, și ne face să vedem cu adevărat lumea prin ochii unui bebeluș. În timp ce citeam aceste pagini, mă gândeam că nu avem nevoie de căști care să ne introducă într-o lume virtuală, așa cum vor să facă cei de la PlayStation, ci de un scriitor talentat care să creeze din cuvinte o lumea virtuală prin care să ne poarte folosindu-ne și de propria noastră imaginație.

Când nu se metamorfozează în alte personaje (motani, bebeluși sau altceva, vedeți voi ce), Peter visează cu ochii deschiși și continuă să transforme realitatea după propria-i voință. Uneori este convins, precum romanticii, că lumea este propriul său vis. În timpul acesta el reușește să lege prietenii reale sau ajunge să își înțeleagă sora, pe Kate, cea care are peste 60 de păpuși, o sensibilitatea aparte și căreia îi face o deosebită plăcere să îl pârască părinților atunci când nu face ce vrea ea. În fond, și Kate este tot un copil care încearcă să priceapă ceva din ce i se întâmplă. Descoperim în acest roman nu numai o lume pierdută și regăsită a copilăriei, ci și viața simplă de familie. Părinții lui Peter și ai lui Kate sunt genul de oameni care fac tot posibilul să ducă o viață liniștită și cât mai normală.

Înspre finalul romanului, McEwan scrie și despre viața de adult, văzută, evident, prin ochii lui Peter. Acesta meditează la vremea când va fi el însuși unul:

Cum să-l facă fericit ideea de a-și petrece viața stînd pe scaun și discutînd? Sau rezolvînd treburi și mergînd la serviciu? Un viitor în care n-o să se mai joace, în care n-o să se mai distreze niciodată cu adevărat. Într-o bună zi va fi o persoană complet diferită. Avea să i se întîmple atât de încet, încît nici nu va observa, iar când transformarea va fi completă, sinele lui nemaipomenit și jucăuș de la unsprezece ani va fi la fel de departe, la fel de ciudat și de greu de înțeles cum îi păreau lui acum adulții. Și, cu aceste gânduri triste, adormi. (p. 156)

Dar, cum somnul este un sfetnic bun, fie că dormi ziua sau noaptea, Peter chiar se visează adult și înțelege mai mult despre lumea aceasta care acum iian-mcewan se pare de neconceput. Înțelegem și noi, odată cu el, multe lucruri pe care poate le-am uitat sau la care nu ne-am gândit îndeajuns. Fie că ești adult sau copil, contează mai ales cum anume îți trăiești viața și ce anume înțelegi din ea. Probleme ai la toate vârstele, dar la toate vârstele ai și ocazia de a vedea excepționala frumusețe a lumii. Oricând poți trece prin aventuri extraordinare, care nu sunt doar pozitive  ci și transformatoare. Dar e nevoie să nu uiți să fii copil, să privești unde trebuie și, mai ales, trebuie să urmezi sfatul pe care îl dă Cărtărescu într-o proză de-a sa și pe care ni-l transmite și McEwan cu fiecare pagină: „nu uita să visezi”. Cu gândul acesta am închis cartea și am început să visez la mai bine într-o lume care este parcă din ce în ce mai tristă.

Titlu: Visătorul
Autor: Ian McEwan
Traducere de: Dana Crăciun
Editura: Polirom
Colecția: Junior
An apariție: 2013
Preț: 24.95 lei

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ion-Valentin Ceaușescu

Ion-Valentin Ceaușescu
Absolvent al Facultății de Litere (secția L.U.C.) și al masterului T.L.-L.C. (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). Prezent cu o povestire în volumul colectiv „Ficțiuni reale”, coordonat de Florin Piersic Jr., ed. Humanitas. În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.